Moirele sau Venetie pentru cunoscatori

Pe vremuri Mantuleasa se parcurgea automobilistic invers: dinspre Calarasi venind,  urma ramificatia Paleologu catre biserica Armeneasca , iar Mantuleasa pleca mai departe catre rasarit si se varsa in bulevardul Carol. Scurt inainte de estuar, pe partea dreapta , era un coafor de doamne snoabe, la poarta careia o catelusa implora trecatorii sa-i faciliteze accesul. Tot acolo crestea un tei pirpiriu , sub care isi gasise loc o bancuta pe care sedeau vara, gustand deliciile umbrei, trei femei in varsta. Trecand pe-acolo, le vedeam , imbracate in niste capoate jerpelite, cum murmurau impreuna ultimile intamplari ale strazii , ce si cum ar urma sa se mai intample . Lasau impresia, asa cum erau ele, neinsemnate si mici , ca hotarau implacabil ceea ce se intampla pe strada. Nu era, evident , doar comentariul lor important, privirea lor, ascutita, sau adormita lasa sa pulseze in acele dupaamieze de vara , implacabile si lenese, vietile noastre de pe strada Mantulesii. Valul de masini ce venea dinspre Calarasi era minor , iar luatul la dreapta , spre a ajunge in curte, nu presupunea manevre prea complicate si nici ripostele nervoase ale soferilor care ma succedau. Pareau doar masini, dar totusi, daca mijeai pleoapele, vedeai cum se rostogoleau valurile unui rau ruginiu si putind a aburi de benzina,  ce-si trada doar initiatilor prezenta lenesa. Masinile nu prea opreau pe strada Mantuleasa, n-aveau in acea vreme nici un motiv anume sa opreasca pe adormita  strada Mantuleasa.

Vis-à-vis de teiul Moirelor, cum le numeam eu, era un magazine prapadit ce vindea din niste butoaie de lemn un vin ce-si schimba neincetat gustul, destul de bun si de ieftin sa inveseleasca o dupaamiaza plictisitoare.

Intr-o buna zi, reintorcandu-ma acasa , un baraj de politie ma anunta ca sensul Mantulesii fusese schimbat. Nimeni nu stia de ce. De acum incolo fluxul masinilor, din ce in ce mai dens, se indrepta catre apusul incins al strazii. Apoi, una din cele trei babute ce pazeau teiul coafurii disparu fara urma, apoi cealalalta. Ultimei i-am dat , la o ocazie oarecare, niste bani, apoi n-am mai vazut-o.

Casa cu pravalia de vin la parter a fost inchisa. Mai tarziu , a fost daramata , lasand loc unui parcaj . Masinile s-au inmultit fara numar si candva si teiul  a fost retezat din radacini. Bancuta ramase solitara , doar catelusa mai cerea din cand in cand voie sa intre in curte. Apoi veni apa…

…Desigur va sunt dator o explicatie: catre seara , apa depasise pragul pivnitei si incepu sa se reverse  incet, implacabil, in curte, apoi trecand de poarta , inunda strada si mai tarziu ,tot cartierul.Ce era surprinzator era calmul si statornicia cu care inainta .Ceea ce era pana mai ieri o modalitate intima si personala de a te cufunda in raul strazii , in imersia uitarii si disparitiei , cuprinse o strada si inca una si inca una. Valurile lenese  urcau incet si sigur, oglindind din ce in ce mai putin din ceea ce ramanea din fosta strada a Vantului   ,actualmente Mantuleasa…Pasarile, toate, cu gust de peste...

Adevar spun , cum adevar inseamna ne-uitare. Am ramas surprins sa aflu, citind Timaios , ca Moirelor li se atribuie legile dupa care Creatorul Universului l-a conceput,Moirele, fiicele lui Ananke si Chronos, ale inevitabilitatii, constrangerii si necesitatii si ale timpului. Ele preced zeii si se numesc protogonoi (intainascute). Ananke, cea de la care rasuna in limba noastra doar ananghie…. :

....Grai astfel si varsa din nou in acelasi recipient de amestec, in care  amestecase mai inainte sufletul Universului, resturile acelorasi ingrediente si le amesteca intr-un  fel asemanator , dar nu folosind ingrediente din acelea cu puritate uniforma ci unele de rangul al doilea si al treilea. Si dupa ce a format din ele un intreg, le-a repartizat in suflete egale ca numar cu stelele si le imparti cate una fiecareia, iar dupa ce le-a asezat pe acestea ca pe un vehicul, le arata natura Universului  si le-a proclamat legile decretate de Soarta , si anume ca prima nastere este in mod egal fixata pentru toti , astfel incat sa nu fie nici una in detrimentul alteia, si fiind fiinte ce, plantate pe respectivele unelte ale timpului  , sa adore cel mai mult zeii dintre cei vii….....Si cel ce a trait adecvat timpul ce i-a fost  masurat , acela sa sa se intoarca la locuinta stelei cu care era inrudit si sa duca o viata fericita si potrivita obiceiului sau….
 

Muzeul in scala manie-filie-eros-adoratie

Francezii cu denumirile locuitorilor diverselor departamente,din care se deduc si cate o virtute, pentru multi nebanuita : de exemplu : Haute-Loire : Altiligériens cu altiligerienité, Cher : Chériens ou Berrichons cu berrichonité sau Oise : Isariens cu isarienité. Ce bine se potriveste! Cand i-am pus unui locuitor din Auvergne intrebarea daca n-o fi Auvergnat, pentru ca nu prea il intelegeam ce spune ( nu ca i-as fi inteles pe ceilalti mult mai bine) si deducand din aceasta o calitatea de auvergnatité a exprimarii, era sa iau bataie. M-a facut sâle boche, ceea ce nici macar nu era adevarat  ,ma rog, partial, doar numarul masinii era bôche pe de-antregul..La romani lucrurile stau chiar si mai prost, chit ca nu este dovedit daca toponimia se rasfrange in totalitate asupra locuitorilor , cum am totusi o banuiala.
Romanitate, dar si timisoaritate, sau slobozitate, ca si iesitate, vanjul de jositate, ruda cu apoldu de jositate, sufixuri-calitati care isi impart cu de valeitate, de susitate, de oltitate, splendoarea topogeneticii laudative , adica locul care face omul, ceea ce in perspectiva filiatiei oului si gainii este mai mult decat adevarat. Si aici ajungem la sigularitatea Holender-Gellu Naum. Ce insemnatate are?
Casa lui Gelu Naum, n-o stiam,intre timp s-a murit si prin Romania, imbracata in iedere pana la disparitie, asemeni unui cimitir evreiesc lasat in parasirea timpului, cum se cuvine si prezentata intr-un album pe facebook mi-a adus aminte de singularitatea Holender-Gellu Naum. Poetul murise de curand si niste lume incerca sa-i  comemoreze cumva disparitia, adica sa-l muzealizeze. Am incercat atunci, la rugamintea acestei lumi ( o lume partiala, sa nu credeti altceva) sa-l capacitez pe Holender, bazandu-ma pe timisoareitatea noastra comuna , sa faca rost de niste bani din bugetul austriac, invocand evreitatea sa si a lui Gellu Naum. Am fost refuzat , incercarea mea a fost lipsita de succes si port de atunci o oarecare neincredere acestor apartenente ce ar fi trebuit, asemeni unor legaturi de sange, sa faciliteze niste minunate apropieri.
Orice muzeu incepe de la mania de a colectiona : a strange obiecte ,inutile si de proprietate straina de cea proprie , chestiune dubioasa din start. Ati putea replica : si cum e cu marturia vietii trecute, adica cum e cu privitul indiscret pe gaura cheii in viata (moartea) altcuiva , activitate , cum spuneam, penala ab initio. Nu stiu daca ati vazut vreodata moaste : niste fragmente umane a caror rost ar fi fost sa odihneasca in funduri de mormant, imbracate in tesaturi fine si bijuterii de aur cu pietre pretioase. Lumea nu numai ca le priveste , dar le si adora. In variant laica , avem muzee , cu mumii, icoane, camarute contrafacute cu duhul lui Mozart plimbandu-se printre clapele clavecinului.
Argumentul invatarii de pe urma istoriei este, hai sa fim onesti, stupid. Nu se cunosc astfel de cazuri. Nu este vorba decat de curiozitate nestapanita , adica voyeurism.
Pacatele muzeului: o unealta dedicata zeilor chtonici, o scabroasa saprofilie, daca nu chiar saproerotomanie (aici se strang doua caracteristici), incalcarea poruncii sa nu furi, pacatul mostrarii cu orice chip, al striptease-ului profanator de morminte , colectia ca manie a strangerii a ceea ce nu-ti apartine, furturile lui Napoleon, ale lordului Elgin (Elgin Marbles), Schliemann,etc, cu invocarea prezumtioasa ca grija pentru cele moarte este mai avansata la natiunile ce dau forme culturale mai “eficiente” ,stiintific, tehnic, economic si comunicational , trasand charta universaliilor demne de pastrare altundeva decat acolo unde prin legea lui Dumnezeu si a oamenilor, ar fi locul mormantului: adica nedeplasat si la el acasa. Muzeul in alcatuirea sa programatica contrazice cel putin patru din comandamentele Decalogului : comandamentul geloziei (Să nu ai alți dumnezei afară de mine),comandamentul excluziunii unora din formele de arta (Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești) ,comandamentul interdictiei cainice (  Să nu ucizi),comandamentul impotriva cleptomaniei (Să nu furi), nu ca ar avea mare importanta , dar zic si eu…
Am fost intotdeauna extrem de banuitor cand vine vorba sa explici cum e cu arhitectura pe care tocmai o produci. Expresia : memoriu justificativ contine vinovata atitudine a celui prins cu mata-n sac si constrans de imperativul explicatiei sa justifice de ce nu are ursul coada. Am preferat intotdeauna limbajul sec al descrierii neangajante. Concursul Muzeului Acropolei lasa libertatea de a alege din 3 situri: evident am ales pe acela ce fusese lasat drept momeala pentru prosti: catre vest aproape de Odos Pikyonis .  Dovada a fost eliminarea din concurs a tuturor contributiilor ce comisesera prostia alegerii acelui sit.

Am procedat prin a produce implozia  fata de centrul de greutate al Acropolei si apoi ,prin oglindirea fata de planul orizontal sa-l plasez in interiorul pamantului, adica la adresa corecta a unui mormant deschis profanarii programatice. In acest fel , transformam un monument intr-o cripta subterana si invizibila pentru cei vii. Un sant perimetral individualizeaza fata de straturile geologice ,tinute in frau de placi de sticla,ceea ce era destinat a fi carapacea “criptei”.Doar niste fragmente de dale masive lasa catre exterior ceea ce ar fi fost o a cincea fatada. Nu cred ca merita sa mai vorbim si altceva despre proiect. Poate totusi de a mentiona in treacat plictisitoarea alegere ce a fost facuta ulterior si construita, ultragiind un cartier de scara marunta si tronand ca un elefant intr-un context de vechi si cam ciobite portelanuri.

2.Salvarea lui Iulian - Note la o viitoare poveste despre Iulian Apostatul -

„Toti cei ce va temeti de Domnul, veniti si ascultati! Va voi povesti[1]”, ceea ce s-antamplat, “ spre stiinta si altor neamuri[2]” si a generatiilor urmatoare, ce minune a savarsit Domnul intru puterea sa! Este deci imposibil sa povestesti despre Iulian fara a descrie ce mare pericol a reprezentat si imposibila povestirea care nu da seama despre rautatea caracterului sau, si raporteaza despre cum pacatosenia din primele inceputuri s-au dezvoltat in acest mod satanic, cum s-anmultit in scurt timp rautatea precum otrava serpilor celor mai periculosi si a  altor animale.Dar trebuie sa lasam deplina descriere a tristei sale vieti operelor de istorie. … Cuvintele-mi sa fie urmasilor o coloana inscrisa cu  infamii.[3] (Gregor de Nazianz († 390) IV. Oratio contra Iulianum 20.)

Iulian se naste la Konstantinopol in luna Thargelion (Mai / Iunie) a anului 331 , in prima saptamana a lunii cand la Atena se sarbatorea Thargelia (Θαργήλια), una din sarbatorile la mare pret pentru atenieni si dedicate fratilor gemeni Apollon si Artemis ; in esenta un festival agricol , incluzand ceremonii purificatoare si expiatorii . Alte voci ii situeaza ziua nasterii catre sfarsitul anului, sau chiar in anul viitor, 332. Ipoteza nasterii in vara da nastere unor speculatii si unui filament de interpretare , care se leaga intim de soarta imparatului, si ca atare , mai intersanta, si de ce nu , mai speculativa.  In prima zi a Thargheliei se sacrifica o oaie Demeterei Chloe, greceste (Δημήτηρ, Δήμητρα, Δηώ) , zeita a rodniciei pamantului, a semanaturilor si a anotimpurilor ,ca trinitate apare in ipostazele de Fecioara(Kore) , Mama (Demetrie) si Batrana Femeie (Persephone), numele roman este Ceres. Cunoscuta si sub numele de “Despina”(Doamna), ”Daeira”(Zeita) , Mama Ovazului , Inteleapata Pamantului , Inteleapta Marii si “Abundenta”. Apoi se sacrifica un porc Moirae-lor, Moerae sau Moirai , Μοῖραι –"masuratoarele", numite si Soarte), incarnarile destinului (in romana Parcae sau Fata , echivalentul Nornelor germanice).

Dar cel mai important ritual era urmatorul, in care doi oameni extrem de urati (pharmakoi) erau jertfiti , unul pentru barbati si una pentru femei. “Pharmakos” , transformat ulterior in  "pharmakeus" (drog, bautura magica, drogist, otravitor, in extensie magician sau vrajitor. O derivare a termenului este “pharmakon”, cu inteles complex de  sacrament, remediu, otrava, talisman, cosmetica, parfum sau intoxicant.

In 1968, revista franceza Tel Quel publica un eseu extins de Jacques Derrida numit "Farmacia lui Platon" in doua parti, incluse in 1972 in cartea sa , 'La Dissémination'.Cartea foloseste dialogul platonician “Phaidros” ca punct de plecare si da , fara a folosi sensul initial de pharmakos (“tap ispasitor”), intelesul pe care Derrida il da lantului “pharmakeia-pharmakon-pharmakeus”.

In vechea Atena ritualul pharmakos era folosit pentru a goni si exclude raul ( din corp si din cetate).Pentru a atinge acest scop ,atenienii tineau cativa paria pe cheltuiala publica.In cazul unei calamitati se sacrifica unul sau mai multi astfel de  paria spre purificare si ca remediu. “Pharmakos” , “tapul ispasitor” , “outsider-ul” era condus in afara zidurilor cetatii si omorat spre a purifica interiorul cetatii. Raul, care a infectat orasul din afara este indepartat si rearuncat in afara. Dar, in mod ironic, reprezentantul exteriorului (pharmakos) era pastrat in interior si aceasta pe cheltuiala publica. Spre a fi lasat sa iasa, tapul ispasitor trebuia intai sa fie lasat sa intre. Ceremonia “pharmakos” era jucata pe linia de granita intre “interior” si “exterior”, avand functia de a trasa si retrasa aceasta linie.”Pharmakos” era pe linia rosie intre sacru si blestemat,”binefacator, in masura in care insanatosea si ca atare era venerat si i se purta de grija, si nociv , pentru ca incarna puterile raului – si de aceea privit cu frica si tratat cu precautie”  Pharmakos este ca un medicament pentru anume situatii si otrava in mod simultan. Pharmakos nu inseamna numai tap ispasitor, este sinonim cu pharmakeus,un cuvant des repetat de Platon, insemnand “vrajitor”, “magician” sau “otravitor”,Sokrates este denumit in dialoguri pharmakeus.

In ziua a doua, thargelia este mai vesela.Se jertfeau fructe , ramuri de maslin legate cu fire de lana , iar coruri de baieti si barbate se luau la intrecere, premiul fiind un tripod. Mai departe, in aceasta zi persoanele adoptate erau primite solemn in genos sau phratria parintilor adoptivi.

*

Acesta este cadrul mitic in care se naste Iulian , unii ar spune ca s-a nascut in zodia gemenilor, altii ar replica: vorbesti de alte timpuri si altfel de obiceiuri.

Iulian scapa cu viata , crutat de Konstantius, fiul lui Konstantin, imediat ce prelua puterea dupa moartea tatalui sau . Nu se stie cum , probabil datorita varstei fragede ( abia implinise sase ani), este lasat in viata , impreuna cu fratele sau, Konstantius Gallus, de catre militarii rebeli, atunci cand acestia se revolta impotriva administratiei , initiind „reforme de frica reformelor“ [4].Se zvonise chiar ca ar fi mana lui Konstantius cea ce-si elimina rudele neiubite , asigurandu-si linistea in Konstantinopol. Konstantius al II-lea era , asemeni fratilor sai Konstantin II si Konstans, educat crestineste, apartinea insa , asemeni castei militare si curtii imperiale, sectei arienilor , ce va fi declarata eretica, dupa ce in 325 la Conciliul de la Niceea a fost sever limitata. Sursele istorice sunt numeroase , fantaste uneori si toate partinice.

Doar doua rude ale lui Constantius a scapat asasinarilor, Iulian, care avea la acea data sase ani si fratele vitreg Constantius Gallus, un fiu dintr-o prima casatorie a tatalui lor. Doar cei doi au scapat, unul, pentru ca era prea tanar, si celelalt pentru ca era bolnav si dadea sa moara.Ambii au fost trimisi in exil.

Cel mai demn de crezare si nepartinic biograf pare a fi Eutropius, un contemporan al lui Iulian, care scrie despre Constantius ca mai mult ar fi permis decat ar fi ordonat asasinarea rudelor imparatului Constantin,[5] si care privind alaturi, prefigura o Sabra si Shatila avant la lettre. Iulian este bineinteles ferm convins de vina varului sau ;in chiar un panegyric la adresa lui Constantius face un apropos despre eveniment; el spune, Constantius ar fi reglat “tot ceea ce privea fratii, concetatenii si prietenii tatalui sau , bine si intelept , doar odata, obligat de circumstante , nu a impiedicat, impotriva vointei sale, pe altii sa pacatuiasca.”[6] Deasemenea lasa de inteles in scrisoarea catre atenieni ca imparatul Constantius a fost constient de vina sa si a regretat-o adanc; vedea si in lipsa de copii si in nenorocirile cu persanii o dreapta pedeapsa a cerului pentru crima sa….”Se vorbeste la curte si in anturajul regretatului meu frate Gallus,”spune Iulian “si, incercand altii sa ne convinga, ca a fost , facand ceea ce a facut, inselat partial si a cedat, pe de alta parte violentei si nelinistilor unei armate indisciplinate si revoltate”[7]

*

K.Kavafis - Salvarea lui Iulian

Scrisa in decembrie1923(neterminata si nepublicata pana azi)[8]

Cand, cuprinsi de manie, soldatii le-au ucis

Pe rudele raposatului Constantin

Iar mai apoi in primejdie se afla,din pricina cumplitei lor

furii,pana si fiul-de sase ani-

al cezarului Iulius Constantius,

preotii crestini,milosi,

l-au luat si l-au dus in refugiul

bisericii. Acolo l-au salvat pe Iulian cel de sase ani.

In plus, se cade sa spunem:

informatia provine din sursa crestina.

N-ar fi exclus deloc sa fie-adevarata.

Nimic neobisnuit nu prezinta

din punct de vedere istoric:slujitori ai lui Hristos

Salvand copii nevinovati de crestini.

Daca-i adevarat-oare prea filozoful

August la asta sa se fi gandit, pe cand rostea

“uitat fie timpul acela de intunecime?”

Despre Iulian stim ca a fost incredintat episcopului Nicomediei, Eusebios.

Eusebius provine din Siria , se spune ca ar fi fost chiar ruda cu casa imperiala constatineana, elev al lui Lukian de Antiochia , precum Arius. De la Berytus (Beirut) i se incredinteaza episcopia Nicomediei , rezidenta a imparatului Licinus, si se bucura din partea Konstantiei, soria acestuia , de multa considerare. Arius, condamnat in Alexandria , fuge la Cesareea, unde este bineprimit de omonimul Eusebius de Cesareea. De aici , i se adreseaza episcopului de Nicomedia , care ii ia partea si situandu-se in fruntea partidului arian, scrie multe scrisori in apararea lui Arius.Imparatul incearca o impacare a episcopului de Alexandria cu cel al Nicomediei, si, dupa esescul intermedierii, convoaca in 325 Conciliul dela Niceea.Eusebiu semneaza Nicaeum, documentul conciliului , dar schimba din nou directia si comploteaza cu Licinius. Urmarea este ca va fi exilat de catre Konstantin, dar patru ani mai tarziu este iarasi la curte si se bucura de o extraordinara influenta. I se datoreaza exilul unui numar de episcope trinitarieni , precum Eustathios de Antiochia, Athanasius de Alexandria, Paul de Konstantinopol, Aselepas de Gaza si Marcellus de Ancyra. Dupa moartea lui Konstantin , botezat de Eusebius pe patul de moarte, va duce o plina de success, lupta impotriva trinitarienilor si pentru arieni, exploatand tineretea si slabiciunile lui Konstantius al II.Dupa 338 si pana la moartea sa in 342 , va duce o politica ce va fi plina de consecinte si dupa moartea sa. Printre ultimele sale actiuni va fi botezarea gotului Wulfila ca “ episcop al crestinilor in tara gotilor”, care e insa sceptic in privinta arianismului.

Aici, in casa episcopului de Nicomedia va petrece Iulian cativa ani fericiti, sub atenta supraveghere a lui Mardonius, un scit, (adica “un got”, adauga Wilhelm Koch). In lunile verii se retragea la o mosie din partea raposatei mame, la bunica, situata pe malul unui lac , mosie ce a mostenit-o ulterior. Intr-o scrisoare catre Euagrius o descrie :

“La distant de circa 20 de stadii de la mare era mica mosie netulburata de comercianti sau marinari exuberanti. Incomplet ingradita de nereide, are intotdeauna pesti proaspeti si saltareti, si daca urci un deal situat in lateral fata de case  vei vedea Propontis si insulele si orasul botezat dupa un nobil rege….Si totusi ramane locul liber de inghesuiala si murdaria orasului…” Va reveni de mai multe ori la acest refugiu al tineretii.Invatatura sub supravegherea lui Mardonius este descrisa in Misopogon:

“M-a invatat pedagogul sa privesc catre pamant pe drumul catre scoala. N-am vazut teatru pana cand barba mi-a deposit ca marime parul, si la acea varsta ( ca tanar barbat) niciodata sub impuls personal si din proprie initiative, de doua sau trei ori am fost trimis la teatru de imparat, ruda mea, care voia sa-mi faca o placere.  Pe atunci eram un simplu cetatean, asa ca va cer ingaduinta” , replica , ironic, antiohienilor revoltati , sub aparenta unei autoacuze,” caci va voi pune la dispozitie pe unul , pe care cu drept il veti uri mai mult, pe certaretul pedagog, care m-a chinuit atunci, obligandzu-ma sa merg un singur drum, si care de vina este ca sunt atit de urat de catre voi, si care mi-a lucrat in suflet ,imprimandu-l, ceea ce nu-mi placea pe atunci , dar care s-a dovedit a fi o binefacere ; el numea ceea ce voi numiti badaranie, bunacuviinta si ceea ce numiti obtuzitate , numea ponderare, curaj, a nu te lasa  furat de placeri…”.

Revine la Konstantinopol in 342 si incepe studiile cu profesorii de gramatica  Nikokles si de retorica cu crestinul Hekebolios,in 344 este din nou trimis la Nikomedia  Hekebolios punandu-l sa jure ca nu se va apropia de paganul Libanios. Iulian obtine (cumpara) in secret insemnarile acestuia si incepe sa-l studieze: va fi inceputul unei relatii spirituale ce nu se va incheia decat cu moartea imparatului.Invata atit de temeinic stilul lui Libanios , incat intr-o Laudatio pe care o scrie in cinstea augustului sau var , vocea pare a fi parte din opera rhetorului. Desi ii este calauza in hatisurile stilistice ale compozitiei scrisorilor, avea sa se poarte, odata ajuns imparat, cu raceala si lipsa de recunostinta.

Dupa plecarea episcopului Eusebios  la Konstantinopol se va muta intai intr-o incapere proprie apoi va fi mutat abrupt impreuna cu fratele sau, Gallus, la mosia Macellum , in Caesarea Cappadociana , unde se va ocupa intens cu studiul  teologiei crestine. Sunt dovezi ( in scrisori) despre larga competenta a imparatului in acest domeniu.

Tot in Nicomedia a intalnit neoplatonismul si helenismul, si s-a initiat acea lenta si secreta schimbare, ale carei detalii nu sunt cunoscute, dar cu siguranta lectura scriitorilor antici a contribuit la glisarea sa retrograda. Neoplatonismul este un nume recent , o inventie a secolului XIX-lea. Personajul principal si initiatorul este Plotinus , ce sustine ca si-a gasit inspiratia in prelegerile unui muncitor din portul Alexandriei pe numele sau Ammonius Saccas. Gandirea , in traditie platonica , continua un indelungat exercitiu pe temele ganditorului Athenian. Plotinus a trait in secolul III dupa Hristos. Intre Plotin si Platon sunt sase sute de ani , cam tot atit timp cat este intre constructorii catedralelor gotice si timpul de azi, si un sfert de mileniu de la intamplarile Galileanului . Fac aceste observatii , cumva in treacat, despre cat timp este necesar (sau era necesar) ca anumite fenomene sa matureze.

*

Ce are a face aceasta poveste cu timpul nostru? Pe cine intereseaza in acest timp plebeu , ce i s-a intimplat imparatului apostat, azi , cand apostazia este regula zilei? Nu vreau sa scriu inca o biografie a imparatului Iulian , nu ma simt in stare sa adaug pe rafturile déjà supraincarcate inca o carte.. Ma voi vedea confruntat cu parerile multor istorici cu adevarat competenti  in materie , carora nu le pot opune mai nimic ca cercetare stiintifica . Desigur mult din cele ce spun despre acest personaj tine de domeniul credintei, mai degraba, decat de o infailibila dezvoltare stiintifica. Si nici sa produc o copie slaba a opusului lui Gore Vidal nu sunt dispus .  Pornirea este o aventura al carei orizont este nedeslusit : premiza de a ajunge la celalalt mal , care are o déjà o forma ipotetica si o topografie preconceptuala pare acum prezumtioasa: malul celalalt se configureaza treptat cu cat avansam  catre presupusul golf de adapost. Adica finalul se schimba inaintand in tema.Imi doresc insa sa fie o corecta imagine a ceea ce cred despre mine in legatura cu acest , totusi , enigmatic personaj. Adica o foarte personala imagine.

*

Mi se pare convenabila structura dodecamera dictata de numarul poeziilor kavafiene dedicate Apostatului. Mi se pare totodata foarte atragatoare statura britanica a acestui grec african ( chiar daca pozitia geografica africana a Alexandriei nu caracterizeaza exclusiv acest oras, sau cu absoluta determinare), nascut in Alexandria din parinti konstantinopolitani , care, la randul lor , se trag din antecesori de la granita asiriana a imperiului turcesc.Mentionez ,aparent in treacat , acest contur genetic (pool) nu de dragul acuratetii arborelui genealogic, ci de a sugera vinovata intentie de a interpreta destinul lui Iulian nu numai in directia retrograda a unui marche-arriere istoric si a unei utopii negative ci si , aici fiind declarata ipoteza mea cutezatoare , de a-l banui pe imparat de o intentie mult mai audace: o sinteza sincretica a tuturor religiilor cunoscute. Episodul refacerii Templului din Ierusalim mi-a dat ideea.

Marea opera ecumenica nu va avea sa fie terminata iar consecutiva sinteza nu va fi nici macar inceputa..Iulian , detasat mental din timpul sau avea sa-l paraseasca si fizic in mod prematur.

Il vad pe Kavafis imbratisandu-l pe imparat, imbratisand picioarele statuii, este recea superficie a marmorii timpului trecut, este indragostit, disperat, respins de timpul imens ce-i desparte, de morala crestina ce-l oblige sa minta, sa disimuleze, sa se prefaca in criticul ironic, in barfitorul neglijent si aparent superficial ce colporteaza pe la colturi ultimele stangacii ale imparatului.Dar vai, este iubirea ce-l impinge sa-i manjeasca imparatului amintirea. Dar vai , din dragostea fata de nemurirorul imperator ii va dedica 12 poezii nemuritoare , din coltul cafenelei, el ,alexandrinul elegant, cu ascutita sa privire din spatele ochelarilor, un dandy britanic turnat in forma helenica.

Este Konstantinos Kavafis cel ce-l insoteste , asemeni lui Patrokles , pe eroul principal.

Konstantinos P. Kavafis , nascut la Alexandria , in Egipt , intr-o casa pe nobila strada Serif Pasa nr.26, , pe 29 aprilie 1863 , a fost al noualea si ultimul copil al unor parinti konstantinopolitani  dintr-o famile de la granita persano -  armeana cunoscuta in oras din secolul optsprezece.Un membru al familiei, Gheorghios Kavafis ( 1745-1792)  ajunge episcop al bisericii din Antiohia .Tatal lui Konstantinos, Petros Kavafis paraseste Konstantinopolul ca tanar barbat ( 1836) spre a se alatura fratelui mai in varsta George in Anglia unde cei doi lucreaza cu firme grecesti de afaceri la Manchester , Londra si Liverpool.

Reintors la Londra in 1846, si trei ani mai tarziu fondeaza Kavafis & Cie, o firma de export-import ce prospera de cativa ani vanzand bumbac egiptean si textile de Manchester. In 1849 Petros viziteaza Konstantinopolul si se insoara cu Hariklia , fata unui negustor de diamante , George Photiadis, din Yenikoy pe Bosfor, ( era atunci o fata de paisprezece ani). O lasa in casa mamei ei in Pera si se reintoarce peste un an s-o aduca pe ea sip e primul nascut in Anglia. In august al aceluiasi an(1850) obtine nationalitatea britanica , si –si petrece ,impreuna cu familia anii urmatori la Liverpool. La sfarsitul lui 1854 sau inceputul lui 1855 familia se muta la Alexandria iar ramura alexandrina a firmei devein carand biroul central al firmei Kavafis & Cie. Petros moare in 1870, lasandu-si familia in oarecare siguranta. Hariklia si cei sapte fii ai ei se muta in Anglia dupa doi ani. Fiul cel mai in varsta, George, devine manegerul firmei familiei la Londra si cel de-al doilea fiu, Petros, manager la Liverpool. Lipsa lor de experienta are drept cauza ruina averii familiei. Lipsa de gandire a lui George a contribuit la lichidarea firmei in 1879, iar Petru pierde prin actiuni speculative mostenirea privata. Cu exceptia lui George , care ramase la Londra, ceolalti s-au intors catre o saracie temperate la Alexandria.

Cei sapte ani pe care Kavafis i-a petrecut in Anglia intre noua si saisprezece ani au fost importanti in formarea sensibilitatii sale poetice. Inafara lecturilor din literature engleza a fost familiarizat cu limba engleza si manierele engleze, incat ambele l-au insotit toata viata/ se spunea despre el ca vorbea greaca maternal cu un usor accent englez pana la moarte). Primul vers a fost scris in engleza ( semnat "Constantine Cavafy"), si ambele practice ca poet sau limitatul criticism de proza demonstreaza o familiaritate cu traditia poetica engleze, in special cu opera lui Shakespeare, Browning, si Oscar Wilde.

Imediat dupa reintoarcerea la Alexandria de la Londra s-a inscris pentru o scurta perioada la Liceul Hermis, o scoala comerciala pentru familiile conducatoare ale comunitatii grecesti. Aceasta este singura data in care este pomenita o educatie formala ce ne sta la dispozitie. In aceeasi perioada incepe sa redacteze un dictionar istoric , intrerupt, in mod semnificativ , la notatia “Alexandru”.[9]

*

Jurnal 9.10.2011 Cavafy

Incerc sa ma apropii de Iulian prin Kavafis. Am citit diverse comentarii, dar in nici unul n-am gasit o vorba despre ceea ce sare in ochi la Kavafis: permanenta ironie.O reminiscenta britanica? (“he is reported to have spoken his native Greek with a slight British accent until the day he died”.)[10]

Tot aici se remarca :” both his subsequent practice as a poet and his limited prose criticism demonstrate a substantial familiarity with the English poetic tradition, in particular the works of Shakespeare, Browning, and Oscar Wilde. “[11]

Dar mai ales mi se pare important : “Cavafy was not only a receptive host but a learned conversationalist who had the fascinating capacity to gossip about historical figures from the distant past so as to make them seem a part of some scandalous intrigue taking place in the Alexandrian world immediately below the poet's second-floor balcony.” Acest gossip pare sa fie cheia de interpretare a celor doasprezece poezii dedicate lui Iulian Apostatul.

E in poezia lui Kavafis o brusca intrare ca a unui actor in scena unei piese de teatru si sensatia “jocului secund”, Cavafi e actorul ce joaca o piesa si de aici permanenta planurilor celor doua identitati. Emotia nu este niciodata directa. Tonul este , in majoritatea poeziilor despre Iulian , ironic, si distantat. Trebuie sa caut un grec citit sa comentam impreuna pe textul original.De aici si relativitatea spuselor si faptelor lui Iulian: cum participa Kavafis la astea?[12]

Alte observatii din (http://cavafis.compupress.gr/index.htm) biografie:

-"uncommon aesthetic asceticism"- discursul modern de actor de film modern, fara metafora-

- “him as perhaps the most original and influential Greek poet of this century:”

-“his uncompromising distaste, in his mature years, for rhetoric of the kind then prevalent among contemporary poets in mainland Greece; “

-“his almost prosaic frugality in the use of figures and metaphors; “

-“his constant evocation of spoken rhythms and colloquialisms;”

-“ his frank, avant-garde treatment of homosexual themes;”

-“ his reintroduction of epigrammatic and dramatic modes that had remained largely dormant since Hellenistic times;”

-“ his often esoteric but brilliantly alive sense of history;”

-“ his commitment to Hellenism, coupled with an astute cynicism about politics;”

-“ his aesthetic perfectionism;”

-“ his creation of a rich, unified mythic world during his mature years”.

*

Jurnal 11.10.2011 Filamente

Liiceanu vorbeste de “solidaritatea impostorilor”, mai puternica decat cea a oamenilor de valoare.Impostorii si-au “depolitizat” relatiile din vremea dominatiei partidului comunist , au ramas  filamentele invizibile ale cararilor batute mai antzartz.E una din aplicatiile permanente ale bancului :”..ce bine era pe vremea lui Stalin…”.

Jurnal 11.10. 2011 Apokatastasis

CTP vine cu termenul “apokatastazis”, il foloseste grestit in circumstante nepotrivite,ton prezumtios ,arrogant, dar surprinzator pentru personaj. N-as fi crezut ca-si doreste atit de fierbinte salvarea. Apokatastazis panton.E mai nesigur decat credeam.

 Nu cred sa-l fi vazut zambind vreodata. Aerul de procuror inflexibil, de cenzor, de arbitru virtuos. Ceea ce parea la un moment dat un zambet, era doar o grimasa diagonala, acra, de personaj de manga. Din gooogle in google am ajuns la Ekpirosis, apoi la cataclysm si apostaza. Mi-am adus aminte de poemele succinte ale lui Kavafis. Iulian Apostatul: viitoarea figura de care m-as ocupa.

Apostazia este caderea din credinta, decaderea din credinta.Tema este interesanta si universala. Nu numai aspectul religios ci generalitatea aplicarii termenului este fascinanta. Decaderea din orice fel de credinta, sau dintr-o anumita, speciala,personala credinta.

*

Salvarea lui Iulian; isi incepe viata scapand din ghearele soldatilor ucigasi:

” preotii crestini,milosi,

l-au luat si l-au dus in refugiul

bisericii. Acolo l-au salvat pe Iulian cel de sase ani.”

Urmeaza , cu o rara si fina ironie:

In plus, se cade sa spunem:

informatia provine din sursa crestina.

N-ar fi exclus deloc sa fie-adevarata.

Nimic neobisnuit nu prezinta

din punct de vedere istoric:slujitori ai lui Hristos

Salvand copii nevinovati de crestini.

*

Nu trecerea dintr-o tabara intr-alta , ci respingere totala.

Note de jurnal : Rüdiger Safranski

“Din “momentul stringent” al intilnirii cu Dumnezeu, descopera o dimensiune a raului, care nu are primar de-a face cu morala. Omul care nu este deschis catre Dumnezeu subliciteaza in mod dramatic propria sa putiinta de fi. Comite tradare fata de transcendenta. Despre tradare este vorba, pentru ca deschiderea catre transcendenta apartine omului. Omul este o fiinta care indica peste sine si iese din sine.”^[13]

“Oricum ar suna expresia , se refera la un fel de prostie in sens metafizic”^[14]

Se induce ca apostazia este o stare reprobabila, negativa. O stare a pierderii, a respingerii prostesti. Desigur incitanta ideea  examinarii termenului  in acceptanta pozitiva, o fi posibil? Apostazia lui Iulian este un schimb, un comert de transcendente: o trecere de front confesional. Toate religiile sanctioneaza fapta, cu intensitati diferite. De la citire kaddish-ului la evrei la executia pedepsei cu moartea la musulmani.

“Transcendenta este expresia abstracta a ceva dupa care omul sa se orienteze, in loc de a se orienta dupa sine insusi. Discursul modern despre transcendenta lasa acest loc gol, chiar daca recunoaste  ca exista actul transgresiunii”.^[15]

Daca-i adevarat-oare prea filozoful

August la asta sa se fi gandit, pe cand rostea

“uitat fie timpul acela de intunecime?”

---

[1] Ps 65,16

[2] Ps 77,6

[3] στηλογραϕία. comp. Titlul oratiei : λόγος στηλιτευτικός.

[4] Gr. de Nazianz - IV. Oratio contra Iulianum 21.)

[5]Wilhelm Koch-Iulian Apostata-Tübingen,1899

[6] idem

[7] Iulian Epistola catre Athenieni

[8] 1981 ,G.W. Bowersock -The Julian Poems of C.P. Cavafy’, Byzantine and Modern Greek Studies 7 “

[9] Biografy C.Cavafys Edmund Keeley compilata

[10] http://cavafis.compupress.gr/index.htm

[11] idem

[12] Dupa cum se poate remarca, o anumita nesiguranta ortografica bantuie aceste pagini.Numele poetului apare cand in transcrierea britanica ,cand in cea romaneasca , dependent de sursa...

[13] Rüdiger Safranski : Das Böse oder das Drama der Freiheit , Fischer 4.Aufl.2001,pg.57

[14] Rüdiger Safranski : Das Böse oder das Drama der Freiheit , Fischer 4.Aufl.2001,pg.57

[15] idem

1.Nici Χ(Chi) si nici Κ(Kappa) - Note la o viitoare poveste despre Iulian Apostatul -

“Μα ο παλαιός καθρέπτης που είχε δει και δει,..”[1]

“Vechea oglinda,” paleos kathreptis,poem scris de Konstantinos Kavafis in 1930 , trei ani inainte de moartea sa. Va fi ideea calauzitoare si psihopompos (ψυχοπομπóς) al acestor randuri.

In 1981 ,G.W. Bowersock publica  ‘The Julian Poems of C.P. Cavafy’, Byzantine and Modern Greek Studies 7 “ , cu ocazia descoperirii a 5 noi poeme de  Konstantinos Kavafis.

“The publication of five poems, hitherto unknown, by the poet Cavafy ―all on the theme of Julian the Apostate― and the projected edition of his reading notes on Gibbon’s Decline and Fall illuminate not only the poet’s obsession with Julian but also the principles of his craft.” Bowersock insira cele 12 poeme despre Iulian. Cateva imi sunt cunoscute si intrigat , am inceput sa ma adancesc in lectura lor, apoi, sa intrevad o posibila lucrare a carei subiect ar fi viata Imparatului.

Iata cele 12 poezii:

1. O Iουλιανός εν τοις Mυστηρίοις
   scris November 1896, published posthumously

1.Iulian la mistere

Scris in Noiembrie,1896 si publicata postum

*

2. Mεγάλη συνοδεία εξ ιερέων και λαϊκών

probably written March 1917 as a revision of a poem from September 1892,
   published August 1926

2.Mare alai de preoti si mireni

Scrisa probabil in martie 1917 ca o revizie a poemului din septembrie 1892 , publicat august 1926 (1892,1917,1926)

*

3. Aθανάσιος
   written April 1920, unfinished and unpublished hitherto

3.Athanasios

Scrisa in aprilie 1920, neterminata si nepublicata pana azi

*

4. O επίσκοπος Πηγάσιος
   written May 1920, unfinished and unpublished hitherto

4.Episcopul Pigasios

Scrisa in mai 1920,neterminata si nepublicata pana azi

*

5. O Iουλιανός, ορών ολιγωρίαν
   published September 1923, no exact date of composition

5.Iulian , vazand ce nepasare

Publicata in septembrie 1923 ,fara data exacta a compozitiei

*

6. H διάσωσις του Iουλιανού
   written December 1923, unfinished and unpublished hitherto

6.Salvarea lui Iulian

Scrisa in decembrie1923,neterminata si nepublicata pana azi

*

7. O Iουλιανός εν Nικομηδεία
   published January 1924, no exact date of composition

7.Iulian la Nicomedia

Publicata in ianuarie1924, fara data exacta a compozitiei

*

8. Hunc deorum templa reparaturum
   written March 1926, unfinished and unpublished hitherto

8.Hunc deorum templis(Hunc deorum templa reparaturum)

Scrisa in martie 1926,neterminata si nepublicata pana azi

*

9. O Iουλιανός και οι Aντιοχείς
   published November 1926, no exact date of composition

9.Iulian si antohienii

Publicata in noiembrie 1926,fara data exacta a compozitiei

*

10. Oυκ  έγνως
   published January 1928, no exact date of composition

10.N-ai inteles

Publicata in ianuarie1928 , fara data exacta a compozitiei

*

11. Untitled poem beginning Eίχαν περάσει δέκα πέντε χρόνια
   no exact date of composition, unfinished and unpublished hitherto

11. Poem fara titlu incepand cu …,neterminat, nepublicata pana azi

Intretimp identificat ca Intai Matthaios, intai Loukas   

*

12. Eις τα περίχωρα της Aντιοχείας
   written c. November 1932 and April 1933, published posthumously.

12.Langa Antiohia

Scrisa in noiembrie1932 si aprilie 1933, publicata postum

*

Voi incerca , nu vana si oarecum ridicola idée de a explica poeziile alexandrinului; nici de a explica sau chiar a osandi viata Apostatului. Va fi , precum se sprijina vita de araci, incercarea de a lumina , pentru mine insumi in primul rand , una din cele mai pasionante perioade ale omenirii europene, intelegand prin aceasta biencuvantatul bazin mediteraneean , aceasta matrice a permanentei inventii. Vor fi poeziile kavafiene cele douasprezece statiuni ale drumului iulian catre contemporaneitatea noastra mai ingaduitoare.

De unde interesul pentru aceasta figura istorica? Nu a lasat o opera postuma de anvergura, nu are un profil suficient de ferm desenat , nu a canalizat forte si n-a provocat schimbari permanente de anvergura , desi a incercat . Desigur  epitetul de “apostat” , o data lamurit intelesul , este suficient de atragator si provocant : conducatorul unui imperiu revine cu forta tuturor institutiilor ce-I stau la indemana catre o formula religioasa ce paruse apusa si stinsa , paraseste o “pozitie” ce parea definitiv cucerita , chiar daca de curand , si revine in trecut.

De  ce o face? Si cand s-a hotarit sa schimbe fronturile? Nu e un timp al soliditatii si al permanentei . Timpurile sunt fluide , granitele domeniilor intelectuale difuze si permeabile . Se fac imprumuturi , se bate , cateodata , moneda falsa. Regula este multiplicitatea seturilor de reguli si simultaneitatea functionalitatii lor; dar inainte de orice, imensul si monstruosul prolific , in ciuda luminii accentuat crepusculare a veacului. Cat de greu se supune taxonomiei noastre evul acesta bizar denumit antichitate tarzie. Cat de neadecvat este termenul acesta ce cuprinde  o mie de ani , pe cand propriuzisul miez nu ocupa decat in jur de jumatate din acest timp ? O agonie indelungata? O greseala  “scholastica”?

A trait treizecisitrei de ani , a domnit trei ani , a crezut despre sine ca e altcineva si a trait acest vis . A vrut sa intoarca carma , a vrut sa schimbe cursul istoriei , el , caraghiosul si stangaciul imparat Iulian Aposatatul. A murit prin sinucidere , spun unii , a murit ca nu-i placea teatrul sau ca nu-l placea teatrul, spun altii , a murit , pentru ca mersul lumii era déjà si altfel programat . Cand am ajuns in Grecia , nu stiam nimic despre Apostat . Era doar un nume , misterios, atragator. Nici nu mi-ar fi servit la mare lucru , pentru ca inca nu vazusem Grecia. Si nici dupa aceea , dupa multele vizite in Grecia nu m-am apropiat de el , marele iubitor al graecitatii. Mai tarziu , doar mai tarziu , dupa ce am parasit , intern , aceasta lume , si dupa ce am adaugat si alte pierderi la o lunga lista , am inceput sa-l intrezaresc , sa-i conturez figura inca vaga , a retrogradului imparat. Si cel mai bine mi l-a descris poezia ascetica a grecului alexandrin Kavafis. Poezia lui , ea insasi , era iulianica. Ca si viata imparatului , nu era credinta crestina subiectul, o extinsa disimulare  si o foarte elaborata perdea de fum ,  , ci adancimea graecitatii evocate.

Desigur , nu este vorba de pierderea credintei . Credinta disimulata , afisata catre exterior, erodata de fantasmele copilariei si de aburii otraviti ai marilor prestidigitatori care i-au populat educatia tineretii :

“Si a vazut ivindu-se in fata lui

Imateriale forme, cu nimburi si lumini,...“[2]

*

Spune imparatul Iulian Apostata:

“Nici litera  “Χ(Chi)” si nici “Κ(Kappa)”  n-au facut vre-un rau orasului” spun cetatenii. Acum,  sensul acestei ghicitori pe care intelepciunea voastra a inventat-o este greu de inteles , asa ca am obtinut traducatori din orasul vostru si am fost informat ca aceste litere reprezinta initiale de nume, prima reprezentandu-l pe Hristos,cea de-a doua pe Konstantius. Aveti rabdare cu mine de va vorbesc direct. Intr-un singur sens Konstantius v-a facut rau , numindu-ma Caesar in loc de-a ma da mortii. In rest, doar zeii sa va  salveze de avaritia lui Konstantius, asa cum a fost indurata de cetatenii Romei , sau ,mai bines spus ,de avaritia prietenilor lui . Caci omul mi-a fost var si mi-a fost drag; dar de cand a ales dusmanie in loc de prietenie si de cand zeii, cu maxima lor bunavointa  au arbitrat disputa noastra, m-am dovedit a fi un prieten mai loial decat se astepta dupa ce-i devenisem dusman.De ce atunci credeti ca  ma deranjati prin laudele ce-i aduceti  cand , de fapt, sunt intr-adevar suparat pe cei ce-i injuriaza? Cat despre Hristos , pe care-l iubiti  si pe care l-ati adoptat ca aparator al orasului vostru, in locul lui Zeus si al zeului din Daphne si Calliopi, care a revelat intentia voastra isteata? L-au iubit acei cetateni din Emesa pe Hristos atunci cand au incendiat mormintele Galileenilor?   Dar ce cetateni ai Emesei am suparat vreodata? Am suparat oare pe multi dintre voi, pe toti chiar, Senatul, cetatenii avuti, poporul obisnuit? Ultimii intr-adevar, decand au ales ateismul, ma urasc in mare parte, sau chiar toti,  de cand au vazut ca ader la ordonantele ritualurilor sacre pe care  le-au urmat si strabunii nostri; cetatenii plini de putere ma urasc pentru ca au fost averizati sa vanda totul la un prêt mare; dar toti ma urasc din cauza dansatorilor si a teatrelor. Nu pentru ca i-am privat pe altii de aceste placeri ci pentru ca-mi pasa mai putin de lucruri de acest fel decat de oracaitul broastelor dintr-o baltoaca. Si atunci sa nu ma acuz pe mine ca v-am furnizat  atitea  aderente pentru ura voastra? [3]  “

Misopogon ( detestatorii de barba) scrisa in anul mortii sale,primavara, este o lucrare impotriva locuitorilor Antiohiei in maniera unei satire , ca raspuns la batjocura locuitorilor orasului dupa ce-i acuza fatis de crima de piromanie: sanctuarul lui Apollon din Daphne este incendiat si imparatul ii acuza pe crestini de aceasta crima. Aparitia imparatului face o figura ascetica si austera , purtand barba filozofala; in contrast cu el, crestinii antiohieni, mari iubitori de placeri si teatru. Lucrarea scrisa intr-o maniera autoironica, alterneaza satira muscatoare cu dispretul fata de populatia imorala a antiohienilor. Dinspre scoala antiohiana , putin inclinata catre fantasme, in general, si a colegilor din Alexandria in special , cu tendintele ei idealistice si speculative , va veni putina intelegere pentru imparat. Cercetarea prozaica , respingerea interpretarii alegorice si situarea figurii hristice in ipostaza umana centrala explica de ce arianismul isi are sorgintea , si succesul,  in scoala antiohienilor. Din acest motiv pare explicabila respingerea desechilibrelor lui Iulian si productia literara satirica  fata de licentele sale . La care si raspunsul nesigur si pe alocuri autocritic din “ Misopogon”.

Antiohienii erau crestini, dar ca mai toti din tarzia si inventiva antichitate tarzie , aveau idei care mai tarziu , in mare lor majoritate, vor fi denumite eretice:   Lucian din Antiohia, initiator al arianismului, porneste ceea ce Arius va desavarsi: unul din zecile curente ce formeaza delta inversa a crestinismului preoficial. Consolidarea va incepe, mai tarziu ,in acelasi secol.Intre conciliul din Niceea(325) si  vremea lui Teodosius (381) vor fi numarate numai in marele filon al arianismului 18 directii care partial se contraziceau reciproc :arianii radicali , care se imparteau la randul lor in exucontiani,anomoiani si heterousiasti,homeoani,semi-arianii sau homeousianii , niceenii …etc.La sursa se afla Origene cu subordinatianismul sau; impotriva arienilor se mobilizeaza trinitarienii.Dupa cum se vede , pierzi cu usurinta vederea de ansamblu.In paralel , paganii vorbeau de intaietatea lui Baal, sau Zeus sau Mithras. Un bazar confesional ce aduce , cu voia dumneavoastra, a zilele noastre. Sau zilele noastre reproduc , tarziu ,  ceea ce-a mai fost…..Pare plauzibil insa sa ne numim nu crestini, ci niceeni.

Antiohia pe Orontes (greacă Ἀντιόχεια ἡ ἐπὶ Ὀρόντου sau Antiócheia he epì Oróntou, Antiócheia hê Megálê, latină Antiochia ad Orontem) oraş din Siria antică, azi Antakya , oraş situat în Turcia . Zeita protectoare era Tyche, zeita a destinului , sezand pe o stanca inaltata peste Orontes. Antiohia este fondata de seleucizi, urmasii lui Alexandru Machedon.

“Daca Iulian s-a amagit ca legatura sa personala cu capitala Estului va fi pricina satisfactiei mutuale , a printului si a poporului, atunci a facut o estimare foarte falsa atit a propriului caracter  cat si a manierelor Antiohiei. Caldura climei ii dispunea pe nativi la cea mai nestapanita placere a linistii si opulentei iar intemperanta traita a Grecilor era amestecata cu moliciunea ereditara a sirienilor.”[4]

Orasul organiza jocuri concurente cu olimpiadele,iar in cartierul Daphne era o poiana dedicate nimfelor si lui Apollon, ce-si pastreaza functia pana in secolul 5 . Adevarata poveste a fugacei nimfe s-a petrecut de fapt la Delphi , dar copia rivalizeaza demn cu originalul . Sub romani a fost capitala provinciei Siria.Numara o jumatate de million de locuitori si era  alaturi de Roma,Alexandria si Cartagina unul din cele mai importante orase ale imperiului.Primele adunari crestine s-au facut in jurul lui Petrus,Paulus si Barnabas, si tot aici apostolii au fost numiti pentru prima data crestini(Christianoi) .

“Moda era singura lege, placerea era singura straduinta iar splendoarea imbracamintii si a mobiliarului era unica distinctive a cetatenilor Antiohiei. Artele luxuriantei erau onorate; virtutile serioase si  barbatesti erau subiect al ridicolului; iar dispretul pentru modestia feminine si varsta  pioseniei facea cunoscuta coruptia universal a capitalei Estului.” [5]

Scolile retoricii erau pe langa cele ale Romei,Alexandriei si Konstantinopulului printre scolile de frunte ale imperiului roman tarziu; multi profesori de seama sunt cunoscuti : precum   Ulpianus din Antiohia, Eusebius Arabs, Aedesius Rhetor si elevul sau  Zenobius Rhetor precum si celebrul Libanios.Istoricul Ammianus Marcellinus , istoric de seama al antichitatii tarzii si autor al Res Gestae in limba latina , (alaturi de Procopius din Cezareea), era deasemenea antiohian. Ioan Chrysostomos , Apollinaris de Ravenna , martirul Babylas , cel ce va fi sorgintea certei intre Iulian si Antiohieni , au fost cetateni ai orasului.

“Iubirea pentru spectacole era gustul, sau mai bines pus ,pasiunea Sirienilor; cei mai talentati artisti erau procurati din orasele adiacente; o mare parte din incasarile publice erau dedicate amuzamentului public; iar magnificenta jocurilor teatrului si circului erau considerate fericirea, si Gloria Antiohiei.Manierele rustice ale printului , care dispretuia atare glorie si care era insensibil la aceasta fericire a dezgustat foarte curand delicatetea supusilor sai; iar Orientalii efeminati nu puteau imita sau chiar admira simpliatea severa pe care Iulian o mentinea si cateodata chiar o afecta.” [6]

“Ανήθικοι μέχρι τινός - και πιθανόν μέχρι πολλού - ήσαν.”  - “Erau cam imorali-ba poate chiar ca intreceau masura.”( Iulian si antiohienii .K.Kavafis-1926) Tonul ironic, partas, “partinic”,aerul de barfa aleasa ,ipocrizia celui ce una crede si alta spune,discursul “secund” : ”cam imorali” , dar cine s-ar supara caci:

” Erau insa satisfacuti ducand

traiul inimitabil din Antiohia,

atata de bogat in placeri rafinate.”

Vorbitorul face parte din stratul ce nu este dispus sa renunte, si comenteaza suficient si spleeny, tonul de curtean cu miezul fiintei corupt de placerile cotidiene:

“ca sa renunte ei

la traiul voluptuos si la distractii

zilnice, de tot felul, la stralucitul teatru

unde Arta se-mbina

cu patima erotica-a carnii?”

Atitudinea populatiei orasenesti antiohiene nu era unitara, chiar si multi pagani credeau ca cheltuiala cu care Iulian dorea sa imbuneze zeii ca fiind exagerata.Multi plebei crestini nu erau preocupati de salvarea sufletului lor ci mai degraba se impotriveau ceremonialului religios : douazeci de ani mai tarziu Ioan Chrisostomos se plangea despre antiohieni ca mai cu drag se duc la teatru sau hipodrom, decat sa mearga la biserica.[7]Repulsia lui Iulian fata de teatru si hipodrom, precum si fata de oricefel de distractie popular profana au contribuit cu siguranta negativ la popularitatea acestuia ( interzice preotilor frecventarea hipodromului si teatrelor).[8]

Cine si de ce ar fi dispus sa aduca vre-o schimbare:

„La ce bun sa renunte? Si spre ce sa se-ndrepte?”

Catre alternativa unor discutii inutile? Despre zei si alte subiecte aeriene?

Sau, despre un subiect particular , subliniat cu voluptate: „ teama sa ridicola de teatru” sau

“ ipocrita-i purtare” sau “barba-i caraghioasa?”

Iulian este luat, postum, peste picior ; este un personaj nesimpatizat ,  Kavafis comenteaza cu un clin d’oeil soarta Apostatului. Grigore de Nazianz, nu-i este favorabil si limbajul este violent si deasemenea ironic, Ammianus Marcellinus(Res Gestae) , Zosimos (Nea Historia) au alta pareri. Ambii nu sunt crestini. Pentru a intelege bine limitele timpului, este Zosimos cel ce compune o scriere anticrestina publica in secolul 6, si acest lucru este inca posibil fara consecinte. Labianus, care ii fusese profesor de retorica scrie o oratie funebra la moartea imparatului apostat , plina de laude pentru virtutile defunctului.Efrem Sirianul compune patru cantece “dedicate” lui Iulian.[9]

Nu este usor de inteles de ce are aceasta statura in istorie. Se naste la Konstantinopol la nici douazeci de ani  de la intelegerea dintre imparatii Licinus si Konstantin cunoscuta ca Edictul de la Milano. Actul de toleranta semnat de imparatul Galerius pe patul de moarte nu este extrem de favorabil crestinilor,iar intelegerea sau protocolul milanez nu face decat sa consfiinteasca  acest text din 311. Textele in latina  ale Edictului  galerian precum si protocolul milanez sunt redate de Lactantiu   in De mortibus persecutorum,in care destinele nefericite ale persecutorilor crestinilor  sunt voluptuos si in detaliu redate. Circa o treime din text este constituita de detalii privitoare la restituiri de terenuri, etc, ceea ce inseamna si restituire de bunuri preluate de la crestini.

Konstantin extinde privilegiile crestinilor si prin Conciliul de la Niceea (325)  incearca sa puna stavila disputelor intracrestine (legate de arianism in primul rand) . Orasul Bizantului va purta de acum incolo numele imparatului, va fi noua capital ce muta hotarator centrul de greutate al imperiului catre est si astfel si catre centrul de greutate al misticii asiatice. Dar , si mai importanta este bascularea de la limba latina catre limba greaca ce devine limba oficiala a imperiului, si ca atare inima studiilor noilor generatii de reprezentaniti ai suprastructurii de stat. Abia  in 380 devine crestinsmul religie de stat ,sub imparatul Teodosius , iar arianismul este condamnat definitiv un an mai tarziu. Circa douazeci de ani dupa moartea lui Iulian.Iar inca 200 de ani dupa aceste evenimente , Zosimos , precum spuneam, compune o scriere anticrestina.

Anii antichitatii tarzii ( secolul 3 d.H.-secolul 7d.H.) sunt de o extraordinara prolificitate a curentelor religioase. Nimic nu era consolidat. Totul era in curgere si in transformare.In aceasta permanenta schimbare a fluidelor repere ale credintei in special si a vietii ,in general, a trait cel pe care istoria il fixeaza ca Iulian Apostatul.

In expeditia militara persana, ajunge pe Eufrat si vrea sa treaca spre Tigris folosind un canal de irigatie. Aici il raneste un soldat persan. Altii spun ca unul dintre proprii soldati, enervat de  oscilatiile umorale ale imparatului i-a infipt sabia in burta.

“ Cum raporteaza insa altii, asta a facut un “entertainer” barbar , unul din cei ce sunt in alaiul oastei si-i distreaza pe ostasi in timpul betiilor dupa obositoarele  incordari ale campaniei…” (Gregorius de Nazianz V.Oratio contra Iulianum V.XIII) Unul din alaiul de histrioni, am zice.

Si mai rusinoasa reintoarcerea cadavrului:

“… mai rusinoasa a fost insa intoarcerea. In ce consta blamajul? Comedianti il insotira cu cantec de fluier si

batjocuri si vorbe de ocara, pe care le-au imprumutat de pe scena, batandu-si joc de lipsa sa de credinta, de infrangerea si de sfarsitul sau. Cate jigniri n-a trebuit sa indure de catre cei scoliti in d-astea si care fac din batjocura o meserie, pana cand, in sfarsit, fu primit de orasul Tarsus ! De ce si pentru ce s-a conformat acesta unei atari situatii umilitoare , nu pot sa spun. In Tarsus e o poiana murdara, mormantul sau nesacru, templul sau urat si care raneste ochii piosi.”  (Gregorius de Nazianz V.Oratio contra Iulianum V.XVIII)

Portul cilician Tarsus, azi la distanta de kilometri buni de la  mare, orasul apostolului Paulus ( nascut Saulus), oras al unui puternic sincretism religios, Santas, Baal, Zeus, Sandan,si o puternica  populatie iudee. Azi, episcopat titular catholic. Acelasi amestec care il urmareste pe Iulian pe tot parcursul vietii ii este caracteristic si  locului  mormantului.

Ingropat in Tarsus, orasul tuturor religiilor, ca intr-un cimitir de masini in care se ingramadesc  fara discenamant , decrepite , toate marcile., si unde , odata cu el ,  in lumina crepusculara a secolului, era purtat la groapa si geniul Paganismului elen. [10]Apostazia fusese pacatul de rang secundar. Resuscitarea lumii trecute a zeilor era principala vina, pentru aceasta vina va primi , inadecvatul nume de Apostatul. Vina principala, acea de a readuce lumea fanata a eroilor si najadelor, a zeilor si zeitelor etc. face din el, cel atit de interesat de secretul misterelor acest ultim Orpheus, incercand salvarea anticei Euridice. Dupa disparitia imparatului  domeniul ramane rezervat doar poetilor si pictorilor .

Pictura academista picteaza in repetate randuri plecari din antice porturi: Claude , de exemplu , ne infatiseaza plecarea reginei Sheba, sau a Sfintei Ursula, sau a mariajul lui Isaac si al Rebeccai, tot in atmosfera vecinatatii unui port. Tema plecarii definitive este una foarte indragita si dureaza pana tarziu in preajma secolului XX.  Intre 1880 si 1886 pictorul Arnold Böcklin picteaza cinci versiuni ale binecunoscutului tablou “ Insula mortilor”. In 1906 , Rahmanninov va compune un poem musical cu acelasi nume. Pictura are in “Fin de siècle “ un succes extraordinar. Interpretarile curente discuta de la ilustrarea sortii personale a pictorului pana la celebrarea sfarsitului unei epoci istorice: antichitatea . O alta perspectiva descrie soarta culturii europene in pragul modernitatii secolului XX, una din repetatele inmormantari ale antichitatii. O scurta perioada cunoscuta ca “postmodernism” va reedita vinovata resuscitare iuliana. Renasterea europeana a trait din seva antica. Se pare ca epoca se bucura, in ciuda repetatelor puneri in mormant, de o nebanuita longevitate.

Gregor de Nazianz va lasa lumii imaginea uriasului vartej cu care se prabuseste in neant aceasta lume (Gregor de Nazianz († 390) V. Oratio contra Iulianum 32.) :

„ Nu vor mai vorbi stejarii, nici nu va mai prooroci vasul(λέβης). Nu mai este plina Pythia de toate miturile si toate clevetirile. Kastalia este readusa la tacere si tace ; apa sa  nu mai murmura, si e luata in deradere. Apollo e statuie muta. Dafinul este iar deplans in mit . Iarasi este  Dionysos fiinta bisexuata , care se inconjoara cu un cor de betivi si marele tau secret este zeul Phallus, care se apleaca asupra frumosului Proshymnus.Din nou e lovita Semele de fulger . Hephaistos schioapata de ambele picioare iar adulterul e pe-aproape si este , in ciuda  virtuozitatii, zeul plin de funingine si olimpicul Thersites. Din nou este Ares inlantuit din cauza adulterului cu Deimos(Groaza) si Phobos(Repulsia) si Kydoimen(zgomotul bataliei) si ranit din cauza obrazniciei sale . Din nou este  Afrodita amanta nascuta din rusine si aparatoarea legaturilor reprobabile . Si este iar Athena fecioara ce a nascut un balaur . Iarasi turbeaza Herakles sau nu turbeaza . Zeus circula iarasi , el , consilierul si seful supreme al zeilor , care atrage toti zeii in sus catre sine desi nu poate fi atras catre jos de catre nimeni, este el, cel ce parcurge toate transformarile posibile din concupiscenta si rautate . Iarasi iti arata mormantul lui Zeus din Kreta . Si ori de cate ori ii vad pe Kerdoos si pe Logios si pe Enagios, imi ascund privirea trecand rusinat , in graba, pe langa zeul tau . Dinspre mine , adora cuvantul inflacarat si sacul . Cinstire poti sa dai omagiilor pe care egiptenii le aduc prin eunuci Nilului , in prezenta figurilor lui Isis , a tapilor divini si a taurilor , precum si a tuturor animalelor bizar asamblate, pe care ti le inchipui sau despre care scrii . Rad de Pan , de Priapos , Hermaphrodites si toti zeii care au fost mutilati sau dezmembrati din nebunie. Dar vreau sa las aceste figuri scenei si poetilor ce le impodobesc …..”.

Vorbeste aici Gregor , marele teolog? Sau , printre randurile scrierii de lupta se resimte si eruditia si parerea de rau a poetului ce se grabeste sa-si ingradeasca arie de libertate fata de dogma teologala?

Iarasi: “„ teama sa ridicola de teatru”(K.K. Iulian si antiohienii)

“ Cunoastem caracterul lui Iulian pe baza experientelor de pe vremea in care se simtea liber in  timpul domniei sale; totusi mie imi era in multe privinte binecunoscut, intilnindu-l la Atena. Un dublu scop l-a condus intr-acolo. Unul respecatbil , era de a vizita Grecia si lacasurile sale de educatie. Cealalta, secreta si mai putin cunoscuta, era introducerea sa de catre preoti si excroci in secrete; caci impietatea sa inca nu merge ape drumuri deschise. Mi-am facut atunci o imagine nu neadevarata, desi nu eram printre confidentii sai.Purtarea sa anormala, si infatisarea sa deosebit de curioasa ma indreptatea sa proorocesc despre el;caci cine observa bine poate fi cel mai bun prooroc. Nu un bun caracter imi trada ceafa sa deloc ferma, umerii tresaltand si balansandu-se, ochii pasionali, nelinistiti, privirea agitata, mersul nervos si nesigur, nasul ce vadea orgoliu si desconsiderare, fizionomia sa dispretuitoare, care trada aceeasi mentalitate, rasul neinfranat si  bulversant, semnele ce le facea cu capul, de aprobare sau de respingere ,vorbirea intrerupta de respiratia  impiedecata, interogatia sa desordonata si  prosteasca , raspunsurile sale la fel de nereusite ce se contraziceau si care invederau banuiala lipsei de consecventa si educatie.” (Gregorius de Nazianz V.Oratio contra Iulianum V.XXIII)

“Lasa imperialele, sofisticatele tale cuvantari, concluziile tale imperative, consideratiile tale! Sa vedem ce au de spus pescarii si taranii nostri! Schimba tonul cantecelor tale si al harfei tale –mi-a poruncit profetul meu.“  (Gregorius de Nazianz V.Oratio contra Iulianum V.XXX).

Nu este sfatul, este imperativul ordin al unui comisar politic. Multa vreme dupa Gregor de Nazianz ramane consolidata banuiala fata de „pastorii“ excesiv educati, excesiv de „sofisticati“.

Acest om a fost acuzat de apostazie si istoria l-a stampilat cu aceasta injurie : Apostatul. El este subiectul nostru si  el face obiectul interogatiilor noastre. Iulian este ilustrarea pacatului de moarte denumit apostazie si cu ajutorul sau vom incerca sa intelegem cum se poate ajunge atit de jos. El este o ipoteza .Desfasurarea ne va arata daca avem sau nu dreptate.Sau daca este o ratacire in termen si vorbim despre altceva.

Apostazia , din greaca : ἀποστασία (apostasia), inseamna defectare ( ce implica abandonul unei persoane , cauze sau doctrine ) sau revolta , ( de la  ἀπό, apo, "plecat,indepartat in lipsa, despartit,", στάσις, stasis, "a te afla", "stare" ), este disafilierea formala sau abandonul , renegarea sau renuntarea la o religie sau la o persoana. Cel ce comite o apostazie apostaziaza ( rar folosit)  si este numit apostat. Acest termen  are o implicare peiorativa in folosinta zilnica a termenului. Utilizat de sociologi , si fara conotatii peiorative,  cu sensul de renuntare si criticism a unei religii personale anterioare si in opozitie cu aceasta, si prin extensie referindu-se la credinta sau cauza nereligioasa, cum ar fi partid politic ,  brain trust , sau echipa sportiva . Apostazia nu este in general folosita ca autodefinitie : putin apostati se autonumesc asa din cauza implicatiilor peiorative ale termenului. Multe miscari religioase o considera un viciu (un pacat), o coruptie a virtutii sau pietatii , in sensul in care , cand pietatea greseste , apostazia este rezultatul.^[11]

Este interesanta folosirea termenului de desafiliere. Afilierea si antonimul sau, desafilierea , marcheaza intrarea sau parasirea tutelei parentale , situatie considerata pacatoasa , inca din Vechiul Testament ( vezi Decalogul).  Desafilierea poate fi coercitiva , implicand forme variate de presiune psihica asupra individului sau grupurilor : sunt cunoscute masive treceri de la o religie sau confesiune la alta sub amenintarea pierderii vietii sau averii. Desafilierea voluntara este un fenomen modern de renuntare la religie ca forma de protest : iesiri din biserica ( catolica ) , ca protest la pasivismul ierarhilor bisericii cu ocazia diverselor deraieri comportamentale ale bazei preotimii bisericii (lipsa de reactie la pedofilie etc). Secularismul , o forma moderna si generalizata a desangajarii religioase este privit si cu o alta interpretare , si anume ca toleranta egala si / sau incurajarea simultaneitatii tuturor religiilor , interpretare apartinand lui Peter Berger , sociolog al religiilor, in intelesul bazarului religios . ^[12] Sunt cunoscute forme de desafiliere prin expulzare ( de exemplu  , desi crestini, evrei crestinati sub Ferdinand si Isabela au fost constransi sa paraseasca Spania etc). Desafilierea fortata este realizata si prin excomunicare , ca urmare a gravei (-lor) incalcari ale dogmelor respective credinte .

O tratare separata merita intrebarea : apostatul = antichristul nietschean ? precum si reconsiderarea cercului angelic si al caderii ( vezi povestea “arcelor”).

Desafilierea nu este , in majoritatea cazurilor , o actiune abrupta . Se vorbeste de  “stagii ale desafilierii religioase “.Brinkerhoff si Burke (1980) sustin ca „ desafilierea religioasa este un proces social gradual, cumulativ in care etichetarea negativa actioneaza ca un *catalizator *, accelerand drumul apostaziei dandu-i forma si directie.”^[13] Totodata sustin ca   procesul de dezafiliere  ii convinge pe membri sa inceteze de a mai crede , dar continua sa participle la ritualuri si ca elemntul indoielii subliniaza multe din ipozezele teoretice ale apostaziei . Indoiala precede apostazia.^[14]

In articolul ei despre ex- calugarite , Ebaugh (1988) descrie patru stagii caracteristice ale iesirii din “rol”:

1.primele indoieli

2.cautarea si cantarirea alternativelor

3.punctul de intoarcere

4.stabilirea unei identitati de “ex-rol”

Corespunzator profesoarei de sociologie si anthropologie la Trinity University, San Antonio, Texas, Meredith McGuire (2002), intr-o carte despre contextual social in religie , daca afilierea religioasa a fost o parte importanta din viata sociala si identitara a  celui ce paraseste religia respective , atunci parasirea este o experienta sfasietoare iar modul in care cineva paraseste un grup religios este un alt factor care agraveaza problemele. McGuire scrie ca daca raspunsul grupului este ostil, sau urmeaza unei incercari ale persoanei de a-l schimba din interior inainte de a-l parasi , atunci procesul de parasire  va fi  incarcat de considerabile tensiuni emotionale si sociale.^[15]

Interesante ar fi in cazul de fata si studiul fenomenelor sincretice , in masura in care se pregatesc si desfasoara sinteze religioase sau de Weltbild. Coabitarea diferitelor credinte intr-un singur corp “credincios”, fie ca este individ sau comunitate este subiectul unei interesante critici a lui Peter Berger la un articol:

“In numarul din ianuarie 25, din 2011 The Christian Century , publicatia drapel a protestantismului liberal , aduce un interesant articol al Amyei Frykholm cu titlu “Dubla apartenenta”.

Nu numai coperta ce continea o ilustare grafica a articolului, -o pereche de ochelari diferit colorati- dar si un editorial al lui John Buchanan confirma argumentul ca un individ a purtat loialitate  la doua traditii de credinta. Articolul se refera la trei cazuri de dubla cetatenie religioasa - respectiv budist - crestin, iudaic-crestin, si musulman-crestin…. “[16]

“…..Ce poate sa intreprinda cineva cu toate astea? Lasati-ma intai  , in interesul dezvaluirii complete, sa fac trei observatii. Ca sociolog, nu sunt surprins de niciuna dintre ele. Am fost convins de multa vreme ca pluralitatea-coexistaenta a diferitelor vederi asupra lumii si sistemelor de valori in aceeasi societate este o consecinta inevitabbila a modernismului. Am scris infinit de mult despre aceasta. Pluralismul-cel mai simplu definit ca o imbratisare ideological a pluralitatii-este cel mai benign raspuns adresat pluralitatii ( impotriva balcanizarii si razboiului civil). Ca cetatean , sunt extreme de in favoarea lui.  Mai mult chiar, ca crestin care gaseste placerea de a se balaci in teologie, deasemenea cred ca traditiile religioase ar trebui sa fie in dialog unele cu altele si ca fiecare are de invatat din astfel de activitati. Asa ca , sunt predispus sa simpatizez cu impetus-ul atoatecuprinzator in spatele notiunii de dubla cetatenie religioasa .Totusi, sunt sceptic in ceea ce priveste sintezele descrise  in articolul lui Frykholm……”[17]

“….Literatura dialogului interreligios face distinctie intre trei moduri de apropiere: exclusivismul, care afirma unicitatea si superioritatea propriei credinte ; inclusivismul, care isi extrage statura din propriile traditii , concedand ca adevarul poate fi gasit si in afara sa; si pluralismul, reprezentati de Knitter[18] si Hick[19]. Opinia mea este ca inclusivismul are cele mai bune sanse de a exclude fanatismul  mintilor inguste si relativismul autolichidator.”[20]

*

Batalia Unului si a Multiplului in secolele neoplatoniciene lasa urme vizibile in transeele paralele ale teologiei. Monoteismul este un exercitiu de imaginatie transcedentala nela-indemana tuturor . Exercitiul indelung al pluralismului si al multiplicitatii lumii religioase pagane este perplexant in confruntarea cu Unul si Unicul. E mai simpla trecerea catre crestinism a celor care au exercitiul Dumnezeului Unic (monoteismul iudaic, de ex.) si sunt confruntati doar cu persoana Mesiei, decat pentru cei care au experimentat pantheon-ul cu imensele sale infrastructure si execitiile misteriilor. Persuasiva repetie a Credo-ului athanasian este de un dramatism tensionat. Este ca o mantra , ale carei repetitii indelungi aduce intr-un tarziu intelegerea . In ciuda extraordinarei forte a textului , nu se bucura in actualitate de mare atentie . Iata textul in extenso ce oglindeste, el in sine , dualectica Unului cu Multiplul  ( trebuie subliniat ca paternitatea lui Athanasios este pusa la indoiala si ca, precum s-a intimplat si cu alte ocazii, numele sau a fost ilicit folosit de terti) :

Credo Athanasii

„Quicumque vult salvus esse,
ante omnia opus est, ut teneat catholicam fidem:

Quam nisi quisque integram inviolatamque servaverit,
absque dubio in aeternum peribit.

Fides autem catholica haec est:
ut unum Deum in Trinitate,
et Trinitatem in unitate veneremur:

Neque confundentes personas,
neque substantiam separantes.

Alia est enim persona Patris, alia Filii,
alia Spiritus Sancti.

Sed Patris, et Filii, et Spiritus Sancti una est divinitas,
aequalis gloria, coeterna maiestas.

Qualis Pater, talis Filius,
talis Spiritus Sanctus.

Increatus Pater, increatus Filius,
increatus Spiritus Sanctus.

Immensus Pater, immensus Filius,
immensus Spiritus Sanctus.

Aeternus Pater, aeternus Filius,
aeternus Spiritus Sanctus.

Et tamen non tres aeterni,
sed unus aeternus.

Sicut non tres increati, nec tres immensi,
sed unus increatus, et unus immensus.

Similiter omnipotens Pater, omnipotens Filius,
omnipotens Spiritus Sanctus.

Et tamen non tres omnipotentes,
sed unus omnipotens.

Ita Deus Pater, Deus Filius,
Deus Spiritus Sanctus.

Et tamen non tres Dii,
sed unus est Deus.

Ita Dominus Pater, Dominus Filius,
Dominus Spiritus Sanctus.

Et tamen non tres Domini,
sed unus est Dominus.

Quia sicut singillatim unamquamque personam Deum ac Dominum confiteri christiana veritate compellimur:
ita tres Deos aut Dominos dicere catholica religione prohibemur.

Pater a nullo est factus:
nec creatus, nec genitus.

Filius a Patre solo est:
non factus, nec creatus, sed genitus.

Spiritus Sanctus a Patre et Filio:
non factus, nec creatus, nec genitus, sed procedens.

Unus ergo Pater, non tres Patres:
unus Filius, non tres Filii:
unus Spiritus Sanctus, non tres Spiritus Sancti.

Et in hac Trinitate nihil prius aut posterius,
nihil maius aut minus:
sed totae tres personae coaeternae sibi sunt et coaequales.

Ita ut per omnia, sicut iam supra dictum est,
et unitas in Trinitate,
et Trinitas in unitate veneranda sit.

Qui vult ergo salvus esse,
ita de Trinitate sentiat.

Sed necessarium est ad aeternam salutem,
ut Incarnationem quoque Domini nostri Iesu Christi fideliter credat.

Est ergo fides recta, ut credamus et confiteamur,
quia Dominus noster Iesus Christus Dei Filius,
Deus et homo est.

Deus est ex substantia Patris ante saecula genitus:
et homo est ex substantia matris in saeculo natus.

Perfectus Deus, perfectus homo:
ex anima rationali et humana carne subsistens.

Aequalis Patri secundum divinitatem:
minor Patre secundum humanitatem.

Qui, licet Deus sit et homo,
non duo tamen, sed unus est Christus:

Unus autem non conversione divinitatis in carnem,
sed assumptione humanitatis in Deum:

Unus omnino non confusione substantiae,
sed unitate personae.

Nam sicut anima rationalis et caro unus est homo:
ita Deus et homo unus est Christus.

Qui passus est pro salute nostra, descendit ad inferos:
tertia die resurrexit a mortuis.

Ascendit ad caelos, sedet ad dexteram Dei Patris omnipotentis:
inde venturus est iudicare vivos et mortuos.

Ad cuius adventum omnes homines resurgere habent cum corporibus suis:
et reddituri sunt de factis propriis rationem.

Et qui bona egerunt, ibunt in vitam aeternam:
qui vero mala, in ignem aeternum.

Haec est fides catholica,
quam nisi quisque fideliter firmiterque crediderit,
salvus esse non poterit.“

 Conceptul de trinitate este o jertfa pe altarul acestei incapacitati. Disputele arianismului, ale invataturii despre trinitate, modul aproape aventuros in care se desfasoara aceste dezbateri, multitudine de opinii si curentele ce le sustin, in spatele carora oameni reali isi disputa lupte personale ocupa secole : din secolul 2 pana in secolul 11 al marii schisme. In era de inceput se situeza incercarea lui Iulian de a resuscita paganismul elen. Iata ce spune  Tertullian († in jur de 220) in Exceptia de procesualitate impotriva ereticilor (De praescriptione haereticorum) :

“Cap.7. Ereziile isi au sorgintea in filosofie, prin amestecul vederilor filosofice cu invataturile crestine. Acestea sunt acele invataturi despre oameni si demoni, care izvorasc din puterea de inventive a stiintei pamantene si menite sa gadile urechile.Ceea ce Domnul a numit prostie si ceea ce a ales ca prostie in fata lumii pentru a rusina filosofia.caci ea este campul pe care se misca intelepciunea lumii, ea, care este cea care exlica precipitat natura si sfaturile Domnului.Si ereziile isi recepteaza prin filosofie  echiparea…”[21]

Luptele intre teologi se organizeaza dupa cele mai diferentiate paliere: disputele intre centrele de invatatura : Antiohia impotriva Alexandriei, Konstantinopolul contra Antiohioei, toti impotriva Atenei etc.; sau se organizeaza dupa sorgintea etnica a combatantilor : evrei contra greci, sirieni si asirieni contra greci, romani europeni contra romani africani. Apoi disputa transcende planul individual si se desfasoara dupa apartenenta la curente si scoli,  intre pagani si crestini, intre crestini si evrei . Cu cat mergem mai catre este, repertoriul combatantilor se diversifica pana la exotismul maxim. Limbajul , dela eleganta lui Gregorios de Nazianz , cu amestecul acela elevat de stiinta si arta poetica la abrupta si bolovanoasa avalansa de invective ale asirianului Tatian.

“… Sarmane Aristotel! I-ai invatat dialectica, maestra in constructie si distrugere,care este atit de  malitioasa in propozitiile sale, atit de fortata in presupusele sale concluzii., atit de dura in explicatii, atit de aferata in disputa verbal, ea care, cazandu-si sie insasi ca povara, sa trateze totul fara a trata nimic….”[22]

Tertullian s-a nascut la Cartagina ca fiu al unui ofiter roman, in anul 150 d.Hr.Se crestineaza in anul 190 d.Hr. si se muta la Roma.primeste o educatie juridica si retorica ( deci implicit o educatie pagana) iar multele sale discursuri bataioase  se citesc ca pledoarii juridice.Desi sensul educatiei si credintei este contrar si doar o infinita ipocrizie poate justifica intrebarea: ” Ce are de-a face Atena cu Ierusalimul?” In subsolul constiintei sale inalta educatie a paganitatii se tradeaza cu formele slefuite ale expresiei, cu elegant desfasurarilor logice si estetica generala a indelungilor exercitii de retorica ateniana.

  “...scrie apostolul...colosienilor :  luati grija, ca nimeni sa nu va insele cu filosofia si cu vidul fals dupa traditia umana si impotriva  providentei sfantului duh. A fost in Atena si a cunoscut aceasta intelepciune umana in adunari, aceasta maimutareala si falsificatoare a adevarului, care insasi este impartita in patru cu ereziile sale si varietatea scolilor care se razboiesc intre ele. Ce are de-a face Atena cu Ierusalimul, ce-are de-a face Academia cu Biserica, si ce au de-a face ereticii cu crestinii?”[23]

Are legatura, sigur ca are asa cum consistenta personalitatii nu poate fi feliata intr-o perioada a educatiei care nu mai are legatura cu consecintele acesteia exprimata in consecutia operei ulterioare.

Influenta tezelor sale a fost atit de temeinica incat li se datoreaza disparitia spectacolului teatral in Europa de Vest. O scurta exemplificare din lucrarea sa Despre spectacole (De spectaculis) :

        “1 .  Vizionarea spectacolelor  pagane nu este compatibila cu crestinismul

…..Puterea  dependentei de distractie este atit de mare, incat ii castiga din greu nestiintei existenta pana la aparitia unei situatii in care constiinta se inverseaza in autoinselare. “

*

Dr. R. C. Kukula,Introducere la discursul lui Tatian adresat confesorilor graecitatii. In: Apologeti ai crestinatatii timpurii si ai actelor martirilor Vol.I. Biblioteca Patristica , Seria 1, vol.12 , München 1913

Introducere la discursul lui Tatian adresat confesorilor graecitatii

„Apologetul Tatian s-a nascut din parinti vorbitori de siriana dupa propriile  marturisiri (Oratio ad Graecos) in Tara Asirienilor ( adica in teritoriul Tigris-ului mijlociu si a confluentilor sai). Dar invatatori greci au fost aceia care s-au ocupat de educatia sa si care i-au facut baetandrului in decursul timpului cunostinta cu retorica si filosofie greaca. Intai ca invatacel , apoi, urmand exemplul maestrilor sai ca sofist prefesional, ca declamatory si ca professor intinerant  parcurge lumea cultural de atunci de la est la vest, parcurgand oriental graecizat, Hellas-ul propriuzis si Italia. Precum multi altii ,adanc nelinistit de intrebarile legate de sensul si scopul existentei , a cautat si Tatian adevarul in fantastica confuzie ale diverselor culte divine si in secretele intunericului misteriilor grecesti.pana in anii maturitatii,precum insusi povesteste , in simplitatea eliberatoare a crestinismului.”[24]

“Rezultatele saracacioase ale cercetarii actuale despre viata si opera educativa ale lui Tatian s-au discutat critic de O. Bardenhewer , Gesch. der altkirchl. Literatur 1 (1902), S. 242-262; A. B1udau bei Wetzer – Welte, Kirchenlexikon, 2. Aufl., Bd. XI (1899), Sp. 1233-1243; A. Harnack , Gesch. der altchristl. Literatur 1 (1893), S. 485 ff.; Chronologie der altchristl. Literatur 1 (1897), S. 284 ff.; E. Preuschen in Realenzykl. f. d. protest. Theol. und Kirche, 3. Aufl. (1907). Bd. XIX, S. 386 ff. u. aa. 6. Aici se poate consulta mai amanuntit opera lui Tatian, printre care „Cartea Problemelor“, scrierea „ Despre perfectiune conform cuvintelor  Redemptorului, opera “Despre Animale”, un tratat despre natura demonilor precum si altele, pierdute, pastrate doar doua scrieri intr-o conditie lamenatabila : una devenita celebra sub titlul de Diatessaron τὸ διὰ τεσσάρων εὐαγγέλιον, o armonie a evangheliilor , reconstruind tema central din surse siriene, arabe, grecesti si latine si Oratio ad Graecos Λόγος πρὸς Ἕλληνας , declarata de Eusebiu ca “ cea mai frumoasa si utila” din toate scrierile lui Tatian.”[25]

*

Tatian (sec.2.) Apologetii crestinatatii timpurii

Discursul lui Tatian adresat confesorilor graecitatii( Oratio ad Graecos)

1.

1      Nu fiti atit de dusmanosi impotriva „barbarilor“, voi confesorii graecitatii si nu judecati invataturile lor atit de nefavorabil! Caci care din  alcatuirile voastre nu-si datoreaza sorgintea barbarilor ?

2      Barbatii  cei mai considerati din Telmissos  au inventat interpretarea viselor, coriotii , ghicitul din stele, zborul pasarilor l-au observat intai  frigienii si cei mai batrani dintre isaurieni, cipriotii au pus bazele haruspiciilor ( ghicit in intestine), babilionienii -astronomia, persanii - magia, egiptenii - astronomia, fenicienii - stiinta literelor.

3      Incetati,deci, de a denumi imitatiile voastre descoperiri!  Cai arta poeziei si a cantului a fost cinstita si de Orfeu, care a adus si misteriile ; tuscanii au inventat plastic ; in scrierea istorica egiptenii au introdus notatiile cronologice. De la Marsyas si Olympos ati preluat cantecul din fluier, dar frigieni erau ambii si au stiut, in ciuda “needucatiei” lor de a extrage sunetul placut din flaute. Tirenienii au inventat trompeta, arta fieraritului – ciclopii , si arta de a scrie scrisori a gasit-o, ne spune  Hellanikos, o femeie ce-a domnit candva peste persani: Atossa era numele ei.

4      Asa ca lasati  suficienta si nu va mai impaunati cu fraze pompoase ! Lauda voastra de sine nu gasaste decat aprobarea propriilor voastri consetateni, cine are minte, trebuie sa astepte pana aduceti alti martori si va intelegeti in maniera cu care vorbiti!

5      Cai astfel ati patit ca nu vorbiti unul cu celalalt folosind aceeasi limba. Caci dorienii vorbesc altfel decat cei din Attika, eolienii altfel decat ionienii. Si fiind asa o discrepanta in lucruri care n-at trebui sa fie asa, nu stiu pe cine sa numesc elen.

6     Mai prost e ca tineti la mare onoare cuvinte de sorginte straina si nu arareori folosind gresit cuvinte barbare , ati facut un jargon din limba voastra.  

7     De aceea ne-am luat ramas bun de la intelepciunea voastra, desi unii dintre noi isi  baza renumele pe voi. Pentru ca profesorilor vostri li se potriveste vorba comicului:“ Struguri stricati si boscorodeala si scoli de invatat randunicile sa ciripeasca , stricatori de arta.” Cu gatul ragusit striga ei, ce se dedica intelepciunii, scotand sunete guturale de cioara.

8      Ati calat retorica pe nedreptate si denigrare , pentru un salariu va vindeti libertatea de vorbire si dispuneti ca drept azi ce maine va fi nedrept. Arta poeziei va este necesara pentru a canta certuri si intrigi amoroase intre zei precum si coruptia sufletelor.    

2.     .....

.............

41.

1 Va trebui sa comunic repede , dar cu toata increderea, ceea ce reprezinta  totusi o chestiune principala : ca Moise nu este numai mai batran decat Homer , dar si mai batran decat toti scriitorii prehomerici , si anume Linos, Philammon, Thamyris, Amphion, Orpheus Musaios, Demodokos, Phemios, Sibylla, Epimenides din Creta , venit in Sparta, Aristeas din Prokonnesos, care a redactat Arismaspiile,centaurul Asbolos si Drymon si Euklos din Kypros, si Horos din Samos si Pronapides din Atena.  

2 Linos este invatatorul lui Herakles; Herakles insa, a trait o generatie inainte de razboiul troian;

3 Si asta e cert, fiul sau Tlepolemos a participat la razboiul impotriva Ilion-ului.Orpheus a fost contemporan cu Herakles; poeziile atribuite lui spune-se ca a u fost compuse de atenianul Onomakritos, care a trait pe vremea  dominatiei Pisistratizilor in jur de a 50-ea olimpiade.Orpheus este elev al lui Musaios.

4 Avand in vedere ca Amphitrion precede cu doua generatii razboiul troian,ma scuteste de sarcina de a spune si altele celor dornici de cunoastere;

5 Demodokos si Phemios au trait tocmai in timpul razboiului troian; cai unul era cu petitorii si celalalt cu feacii. Thamyris insa  si Philammon nu sunt cu mult mai batrani decat ei.

6 Astfel v-am prezentat rapoarte pentru fiecare punct, aparatul, cronologia si sursele istorice intr-un mod foarte succint, dar cu deplina fiabilitate : dar pentru a-mi duce la bun sfarsit sarcina provizorie,  as da explicatii si despre leguitorii presupusi a fi intelepti.

7 Minos, caruia stiinta cuprinzatoare, ascutimea spirituala si capacitatea legiuitoare  ii confera primul loc , a trait pe vremea lui Lynleus, urmas al lui Danaos, unsprezece generatii dupa Imachos.

8 Lykurgos, care s-a nascut multa vreme dupa caderea Ilionului, dadea legi lakedemonienilor  un secol inainte de olimpiade .

9 Nasterea lui Drakon cade aproximativ in timpul celei de-a 39a olimpiade, cea a lui Solon in timpul delei de-a 46a, si cea a lui Pythagoras aproximativ in a 62-a..

 10 Ca olimpiadele au inceput patru sute de ani dupa distrugerea Ilionului, am mentionat deja.

11Desi mi-am terminat demonstratia , va mai scriu inca o scurta notita despre evul celor 7 intelepti. Daca Thales, cel mai batran dintre ei traia in jur de cea de-a 50-a olimpiada, v-am raspuns pe cel mai scurt drum , cand au trait camarazii mai tineri.

42.

 Aceasta, voi confesori ai invataturii grecesti, am strans pentru voi, filosoful barbar Tatian, care se trage din tara Asirienilor care a studiat intai filozofia voastra, apoi acea stiinta pe care doresc sa vi-o fac marturisesc. Deoarece am recunoscut de atunci fiinta lui Dumnezeu si a creatiei sale, ma pun cu drag la dispozitia examinarii  teoremelor mele, sub rezerva ca nu ma voi lepada de modul meu de viata placut Domnului. “

Aceasta extinsa citare intentioneaza sa evoce farmecul belicos al frustrarii asirianului periferic fata de cultura elena. Sunt convins ca stie cat de valoroasa este propria traditia mesopotamiana, dar complexul, imensul complex de inferioritate a vechiului fata de o modernitate pe care nu si-o poate insusi , si pe care , in spatele credintei crestine , se razbuna , mic si ridicol . Loveste in greci folosind mantinela nationala, nationala fiind aici imensitatea si vechimea estului, fata de un vest inca tanar la acel timp . Exceptata ramane in aceasta lupta credinta crestina . Nu e deci de mirare ca elenistii inceputului de secol  XX excedati de Tatian , il numesc, cum crede cel mai recent dintre dispretuitorii lui Tatian (J. Geffcken , Zwei griechische Apologeten, Leipzig 1907, S. 105-113.) „un tocilar semidoct “, “un un elev nepriceput al gramaticilor”, un “ un cap deosebit de neispravit”, un “ ganditor fad”, un om mincinos cu deosebit de redusa  sinceritate fata de altii si de sine insusi” , un “stilist salbatic” , un “dusman oriental al educatiei”, si un “ trist original”.[26]

*

Iulian, imparatul apostat  , eroul nostru. Aproape l-am uitat in desisul antichitatii tarzii. Crestinatatea se autoconstruia iar paganismul se pregatea sa intre in legendele si cantecele culturii europene. Nu toate cantecele sunt cantece de lauda. Patru dintre ele, ale lui Efrem Sirianul, opera unui poet de exceptie , sunt pamflete.[27]

Efrem Sirianul(Ἐφραίμ ὁ Σῦρος ; Ephraem Syrus; ca. 306 – 373) , teolog si prolific hymnograf in limba siriana , contemporan al imparatului Iulian , venerat  in special ca sfant in biserica ortodoxa siriana. Opera sa a avut un atare imens succes incat si secole dupa moartea sa se compuneau lucrari pseudoepigrafice in numele sau.Orasul sau de bastina, Nisibis, situate in Turcia actuala , la granita cu Siria ,  era populat de vorbitori de aramaica ,  comunitatea crestina timpurie vorbea siriana. Despre tatal sau se spune ca era preot pagan.

Din Primul cantec

.........

2 .Cand zarira lupii ceata, ploaia si furtuna, se chemara unii pe altii, venire in goana

Si  furibunzi de foame. Pana acum erau inchisi, acu inconjurara plini de furie

Turma binecuvantata a lui Hristos. Dar in curand sceptrul ce ii bucura se sparge si fura

Iarasi cufundati in tristete . Suportul stangistilor n-a fost decat o teava fragila.

……..

Cultura orasului include pe langa crestini ai diferitelor secte , diverse culte pagane precum si iudaici. Tatal sau spiritual , Iakob , al doilea episcop al  orasului Nisibis , cel ce avea sa-l indrume  catre o cariera de professor , era unul din semnatarii primului conciliu de la Niceea (325). Efrem este considerat fondatorul scolii din Nisibis, scoala ce avea sa fie locul central de educatie pentru biserica din est.  Din intinsa sa opera , in jur de patru sute de cantece sunt inca pastrate. Din ele fac parte si si cele Patru cantece impotriva lui Iulian Apostatul.

Din Al doilea cantec

1. Lupul s-a imbracat in haina unui miel al adevarului.Oile nebanuitoare

l-au mirosit , dar n-au recunoscut adevarata sa fiinta. Cand a ametit complet pastorul decedat,

a lasat sa-i cada invelisurile de miel si se vadi ca lup.Tapii

i-au prins pe loc mirosul caci urau mieii, dar pe el il iubeau ca pe pastorul lor.

……..Efrem combina in opera sa trei linii mari de inspiratie :  foloseste modelele si metodele iudaismului rabbinic tampuriu , foloseste cu talent stiinta si filosofia greaca si incanta in traditia mesopotamiano-persana ale simbolismului misterelor.

In confuzia generalizata a sectelor , Efrem scrie imnuri in apararea “palutianilor “, cum erau numiti in Edessa crestinii niceeni ; altii , arianii, marcionitii, bardaisanitii si alte secte gnostice se autoproclamau adevarata biserica . Am adus aceasta insiruire spre a evoca dificultatile de “corecta orientare” printre stancile inselatoare ale sectantilor.

Din Al treilea cantec

…….

16.Cand vazu ca zeii fura acoperiti de ocara si rusine , si ca el insusi

Nu reusi nici sa invinga nici sa fuga, oscila nehotarat timp indelungat intre frica si rusine.

In final alese moartea spre a fugi in infern.De aceea isi dezbraca intentionat 

Armura, spre a fi lovit mortal si a muri, fara ca galileenii sa se poata bucura de ocara sa.

………

Din Al patrulea cantec , catrenul final

………

26.Cine sa mai creada acum in cercetarea destinului si in horoscoape? Cine isi va mai darui oracolelor

Si clarvazatorilor increderea?Cine se va mai lasa amagit acum de vrajitori si astrologi?

Caci toti au ratat intoate in intregime. Si pentru a nu fi nevoit sa demonstreze fiecarui

Ratacit nimicnicia  superstitiei, l-a zdrobit Dreptul pe acesta  unul,  ratacit, spre a-i invata pe toti ceilalti.

Aici as incheia turul de orizont  despre opiniile negative ale contemporanilor  imparatului. Pozitiv pana la neutru se articuleaza  Ammianus Marcellinus, sau Libanios.  Simpatic pare a-i fi si istoricului Edward Gibbon, iar contemporana noastra Averil Cameron  nu-l stigmatizeaza , il trateaza cu manusi si chiar cu intelegere. Bisericile crestine sunt , bineinteles pe partea criticilor, desi daca ar fim sa cotam comparativ  capacitatile distructive ale imparatilor Diocletianus , apoi probabil si neconfirmat  , Maxentius  si  la urma Galerius, ce-si spala insa vina pe patul de moarte, cu actiunea restaurativa a imparatului Iulian , cel din urma ,relativ  inofensiv , visator,stangaci, auster , poet  disimulat si erou inchipuit , ne e , in final , chiar simpatic.

Un capitol special va fi dedicat piesei lui Ibsen ce are ca figura principal Imparatul.

In final, poezia lui Konstantinos Kavafis ( a noua in ordine cronologica ):

9.Iulian si antohienii

Publicata in noiembrie 1926,fara data exacta a compozitiei

Se spune ca nimeni cu litera H,nici cu K, n-a

Vatamat vreodata orasul.Iar noi, intilnind

Cativa interpreti…am aflat ca acestea erau

initialele numelor lui Hristos, prima, iar cealalta

A lui Konstantius.

Iulian , Misopogon

Cum ar fi fost posibil ca sa renunte ei

la traiul voluptuous si la distractii

zilnice, de tot felul, la stralucitul teatru

unde Arta se-mbina

cu patima erotica-a carnii?

Erau cam imorali - ba poate chiar ca intreceau masura.

Erau insa satisfacuti, ducand

traiul inimitabil din Antiohia,

atata de bogat in placeri rafinate.

La ce bun sa renunte? Si spre ce sa se - ndrepte?

Spre discutiile sterile despre zeii cei falsi,

spre monotone discursuri vantoase,

spre teama sa ridicola de teatru,

spre ipocrita - i purtare si barba - i caraghioasa?

Ah , pe buna dreptate il preferau pe H.

Ah , pe buna dreptate il preferau pe K, de-o suta de ori.

(trad.Elena Lazar)

 

---

[1] Oglinda din vestibul,1930

[2] K.Kavafis - Iulian la mistere -  Scris in Noiembrie,1896 si publicata postum

[3] Ancient History Sourcebook: The Emperor Julian: Misopogon (or "Beard-Hater")Source:Translated by Wilmer Cave Wright for the Loeb Classical Library (1913)

[4] Edward Gibbon's    Decline and Fall of the Roman Empire cap.24

[5] idem

[6] Edward Gibbon's    Decline and Fall of the Roman Empire cap.24

[7] Hans –Ulrich Wiemer-Libanios und Julian

[8] Baur,Iohannes Chrisostomos- observa ca Antiochia nu avea decat o biserica,(doua daca se numara si vechea biserica)

[9] Ephräm d. Syrer († 373) Vier Lieder über Julian den Apostaten Bibliothek der Kirchenväterhttp://www.unifr.ch/bkv/bucha257.htm

[10]“… the genius of Paganism, which had been fondly raised and cherished by the arts of Julian, sunk irrecoverably in the dust." Edward Gibbon's    Decline and Fall of the Roman Empire cap. 25

[11] Wiki

[12] Berger, Peter L. –The Limits of Social Cohesion: Conflict and Mediation in Pluralist Societies p.279, Westview Press, 1998. ISBN 0-8133-6719-0

[13] Citat in Ballis, Peter H. –Leaving the Adventist Ministry: A Study of the Process of Exiting, p.24, Praeger Publishers (1999), ISBN 0-275-96229-6

[14] Citat in Brinkerhoff, Merlin B. and Mackie, Marlene M. – Casting off the Bonds of Organized Religion: a Religious-Careers Approach to the Study of Apostasy, p.249, Review of Religious Research, Vol. 34, 1993.

[15] McGuire, Meredith B. "Religion: the Social Context" fifth edition (2002) ISBN 0-534-54126-7 Chapter Three:the individual's religion, section disengagement pages 93

[16] Religious Double Citizenship -Peter Berger-, in The American Interest from the November/December 2011 issue

[17] idem

[18] Without Buddha I Could Not Be A Christian [Paperback]- Paul F. Knitter (Author)

[19] (Editor with Paul F. Knitter) The Myth of Christian Uniqueness: Toward a Pluralistic Theology of Religions (1987)

[20] Religious Double Citizenship -Peter Berger-, in The American Interest from the November/December 2011 issue

[21] Tertullian († in jur de 220) – Exceptia de procesualitate impotriva ereticilor(De praescriptione haereticorum)

[22] idem

[23] idem

[24] Dr. R. C. Kukula,Introducere la discursul lui Tatian adresat confesorilor graecitatii. In: Apologeti ai crestinatatii timpurii si ai actelor martirilor Vol.I. Biblioteca Patristica , Seria 1, vol.12 , München 1913

[25] idem

[26] Dr. R. C. Kukula,Introducere la discursul lui Tatian adresat confesorilor graecitatii. In: Apologeti ai crestinatatii timpurii si ai actelor martirilor Vol.I. Biblioteca Patristica , Seria 1, vol.12 , München 1913

[27] Efrem Sirianul († 373) Patru cantece despre Iulian Apostatul